Gabrielia

Sunday, October 24, 2004

Mereu in urma

Nu ma mai ajung - timpul pare din ce in ce mai dens si mai scurt.
Orice as face - si daca lucrez 14-16 ore pe zi, sunt mereu in urma fata de termene.

Vreau sa fac prea multe? Nu cred. Dar am perioade cand acumulez si par sa nu produc nimic, si pe urma perioade in care totul da roade. Cum as putea controla aceste ritmuri? Uneori cand incerc sa fortez lucrurile petrec ore in sir ca sa scriu o pagina - curata risipa de timp si energie - care pana la urma se dovedeste a nu fi buna de nimic. Din experienta mea de pana acum, cel mai bine e sa las lucrurile sa curga si sa fac fiecare lucru la vremea lui.

De la ultima insemnare parca au trecut veacuri.
Am fost la Conferinta Europeana de Managementul Cunostintelor de la Paris in 30 sept-1 oct. A fost o experienta deosebita, care cred ca m-a marcat mai mult decat pot acum realiza: a fost trecut un prag. Imediat dupa final, am iesit sa ma plimb prin Paris si ma incerca un fel de sentiment de gol: ce mai poate urma dupa asta? Dupa ce tot ce n-ai indraznit sa visezi vreodata se realizeaza? Incotro mai poti s-o apuci?

Incet-incet, golul s-a atenuat. Au venit alte evenimente: o conferinta organizata la noi, care a vrut sa ma faca speaker peste noapte: Din fericire, varianta a cazut din motive externe.

Apoi saptamana asta - un curs tinut la Montbeliard, in Franta, unde predau doi fosti colegi de facultate, despre utilizarea blogurilor ca instrumente de marketing. Cursul n-a fost cine stie ce succes triumfator in sine, studentii erau usor blazati si in afara de povestile picante, nu cred ca subiectul le-a captat prea mult atentia. Dar experienta in sine, si faptul ca Martin Roell are si el programata o expunere similara la o universitate saptamana asta, m-au facut sa ma gandesc la un posibil viitor ca freelancer, la o posibila carte despre bloguri in educatie, cercetare, marketing, in interiorul firmei samd.
Colegii mei m-au intrebat daca nu cumva e vorba de inca o moda, care va dispare asa cum a aparut. Nu cred- e un instrument care evolueaza, si pe urma poate ca nu instrumentul in sine conteaza, ci noul model de interactiune pe care l-a instaurat, si care cu siguranta se va perpetua.

Intoarsa acasa si vrajita de vremea buna, mi-am propus sa ies cu bicicleta azi. Dar dupa doua ore de lucru, am hotarat ca nu am timp de pierdut si ca trebuie sa folosesc ziua asta ca sa ma ajung cat de cat din urma. Asa ca iata-ma scriind aici in scurta pauza pe care mi-am permis-o dupa ce am mancat un sandvici in picioare!

Si mai e si un roman care ma asteapta "in caz ca termin", Atlas Shrugged al lui Ayn Rand. Cred ca si romanul acesta e unul din factorii "transformarii" mele, mi-a dat operspectiva total diferita asupra intamplarilor vietii mele - "paduri ce-ar fi putut sa fie".

Si ca ciclul sa fie complet, fosta mea colega de la Montbeliard citise si ea un roman de Ayn Rand- the Fountainhead. Sunt acestea coincidente? Jung le numeste sincronicitati. Rezultatul rezonantei- ceea ce gandim si facem aduce "ca prin minune" in jurul nostru oameni cu experiente si idei similare. "Cine se aseamana se aduna"- habar n-am avut pana azi ca Homer a spus asta. Toate astea imi intaresc convingerea ca trebuie sa stii ce vrei, in fiecare clipa a vietii tale. Altminteri esti o corabie care pluteste in deriva.

Imediat dupa conferinta de la Paris, am avut revelatia ca asta visasem din clipa cand am terminat facultatea, in 1981. De ce mi-au trebuit atatia ani? Cele mai imposibile vise se pot realiza daca nu te limitezi singur spunandu-ti ca "asta nu se poate". Din pacate, generatia noastra a avut parte de multe interdictii si limitari, facand multe din realizarile de azi sa semene cu "o biruinta dupa moarte".

E in "Suflete tari" de Camil Petrescu un pasaj in care Andrei Pietraru, umilul bibliotecar, ii face o declaratie de dragoste Ioanei Boiu, fiica boierului. Suna cam asa: "ca sa ajung la floarea alba si rara a muntelui, eu, cel pornit din mlastini, as face orice... m-as tîrî, mi-as insangera unghiile si genunchii... si intr-o buna zi as ajunge. Dar atunci n-as mai fi eu- ar fi o biruinta dupa moarte."

De ce mi-a ramas pasajul asta in cap - nu pot explica. Dar asta este - o biruinta dupa moarte, dupa 20 de ani suntem departe de a mai fi aceleasi persoane, si daca un vis poate persista atat, si dincolo de aceasta asa-zisa moarte a ceea ce am fost, inseamna ca merita!

Gabriela 3:11 PM
| #