Saturday, September 13, 2003
Vineri am pornit dimineata spre serviciu cu bicicleta - o zi minunata!
Drumul trece prin padure , pe langa Zoo- de fapt un parc natural in care animalele se plimba libere, pe la marginea oraselor, e minunat! Am mancat mure, m-am intalnit cu un palc de caprioare...
E incredibil cat poate fi de frumos si de natural totul. Ma asteptam ca totul sa fie pervertit, padurea taiata si periata... Cand colo, tot ce s-a uscat cade si zace acolo, exista paduri de sute si sute de ani, pe un stejar batran am vazut o placuta cu - 1676- si nu era o cota topo, ci anul de cand exista!
Mi-am rezolvat treburile- si au fost destul de multe - m-au rugat sa gasesc parteneri in Est pentru niste proiecte.
In pauza de pranz am luat bitza si m-am dus la marginea padurii sa-mi mananc sandviciul.
De la 3 la 5 trebuia sa primesc telefoane. A sunat o singura babutza pe la 1, si in rest pauza. Atunci am sunat eu la unii care dadusera anunturi, si am si fixat doua intalniri.
Pentru una din ele a trebuit sa iau autobuzul sa ma duc imediat in oras - administratorul nu era acolo decat o data pe saptamana.
Trebuia sa ma gandesc cand m-a intrebat la telefon daca vreau o locuinta in Germania sau unde!? Era un fel de ghetto- un cvartal intreg de blocuri cu 4 etaje unde locuiesc mai ales straini. Apartamentul era frumos, dar complet gol, desi in ziar scria ca e mobilat. Doua femei au iesit pe coridor, putea a alcool si strigau una la alta. Un turc s-a oprit sa intrebe ceva.
In fata geamului, larma de copii. Era si destul de departe de statia de autobuz. Am multumit si am plecat. Azi am o intalnire si mai departe.
Am colindat un pic zona garii, sa vad cum arata. Este acolo o "resedinta" studenteasca in care s-ar putea gasi ceva. Norocul a fost ca azi dimineata am primit doua oferte chiar in zona aceea.
Era cat pe ce sa pierd autobuzul, pentru ca nu stiam unde are statia!
Dar omul m-a vazut si m-a asteptat.
Dupa aceea m-am intors la Institut dupa bicicleta. Am luat-o pe drumul de campie, pe care mi l-a explicat tot Herr Direktor. La un moment dat. mi-a fost lene sa scot harta si in loc sa fac stanga, am luat-o la dreapta, ca pe acolo drumul era pietruit si parea mai frumos! Am tot urcat si coborat coline, pana la urma am ajuns in the middle of nowhere intr-o zona industriala, nici tipenie de om si nici un indicator. In prima faza era s-o iau spre oras din greseala, dar am gasit o pereche care oprise masina la marginea drumului ca sa vorbeasca la telefon si ei m-au indreptat in directia buna. Eram doar pe cealalata parte a dealului, nu foarte departe. Am ajuns acasa kaput.
Cam astea sunt peripetiile pe saptamana asta. Ma simt tot mai bine aici pe zi ce trece, mi-e tot mai dor de toti cei ramasi acasa, si de multe ori as vrea sa fie aici cu mine, sa pot impartasi cu ei ceea ce traiesc, dar nici o clipa nu regret ca sunt aici.
Azi dimineata, sambata, am vrut sa iau autobuzul, dar l-am pierdut. M-am intors dupa bicicleta si am luat-o prin padure.
La Institut n-am stiut cum sa deschid usa din dos si mi-a fost teama sa nu declansez alarma, asa ca a trebuit sa vin prin fata. Stiind ca nu e nimeni pe aici, ma simt ca acasa. A aparut Ove din biroul vecin la un moment dat, dar a plecat rapid. Imi pare rau ca n-am casti - azi as fi putut asculta muzica. In rest, e tacere de mormant aici.
Asa cum spuneam, a sunat o doamna Martie (Frau März), care avea 2 apartamente libere in zona garii, si un domn Rege (Herr König), care de asemenea.
Sabine care a venit aici o data cu mine mi-a vandut pontul asta - sa dau eu un anunt in ziar.
La inceput, am crezut ca e timp pierdut si bani aruncati pe fereastra. Dar sunt oameni care nu vor sa-si dea apartamentele la oricine, mai ales ca sunt mobilate. Cei care au sunat mi-au spus si profesiile si varsta vecinilor, si unde dau ferestrele - in fine, sa vedem ce-o sa iasa.
Ma duc in oras acum, sa vad 2 apartamente. Pe luni!
Ca sa incheiem cu sambata: nu s-a potrivit!
Am ramas blocata inauntru in Institut, n-am mai putut deschide usa de la coridor, a trebuit s-o sun pe Sonnhild acasa si mi-a spus ea ce sa fac. In zilele de lucru, pare un singur culoar, luminos si aerisit. Sambata, toate luminile erau stinse si mai multe usi de incendiu erau inchise cu cheia. Aveam cheie. dar mai erau si mecanismele de alarma pe care tare n-as fi vrut sa le pornesc! In fine, pana la urma am iesit!
Afara era bere gratis - pe bune, nu glumesc! si mancare, un soi de chermeza a Tehno-parcului unde ne gasim. Institutul de alaturi era deschis, era o expozitie a BMW-ului. Canta o formatie pe o scena improvizata dintr-un TIR.
M-am grabit la autobuz, dar am descoperit ca nu era autobuz la ora aceea de aici, ci dintr-un alt colt al satului. Nu l-am mai putut prinde, asa ca mi-am luat bitza si am plecat acasa. De data asta am gasit drumul - scurt, simplu si frumos, fara suisuri si coborasuri, cum a zis Herr Direktor.
Am sunat la cele 2 persoane si am contramandat intalnirile.
Dupa-masa mi-am gatit si am iesit sa iau masa pe terasa, era asa frumos ca nu m-am putut abtine. Si daca tot platesc atata, macar sa ma lafai si pe terasa! Am povestit cu gazda, e foarte draguta, nu se supara nici daca plec mai repede, nici daca mai stau pana la 1.
Apoi am plecat cu bicicleta pana in alt sat vecin: Mackenbach. De acolo mai sunt doar cativa kilometri pana la aeroportul american. De fapt, pista trecea pe langa o zona protejata cu gard si tot dichisul. Decoleaza niste avioane imense, e prima data ca vad asa ceva, cred ca pot cara tancuri intregi in ele!
Drumul a fost superb: pista e asfaltata, si trece peste munti si peste vai si prin padure - superb. In apropiere de Rodenbach, o pensiune"Tu si calul tau". Un loc unde iti poti lasa calul sa fie ingrijit si sa vii sa-l calaresti. Caii sunt nemaipomeniti, numai in filme am mai vazut asemenea exemplare. M-am invartit in Mackenbach- mai vechi, mai traditional. Asta fiindca n-am ajuns in cartierul american!
Duminica am lenevit, apoi am luat-o spre Mackenbach cu intentia sa fac "Turul nr.5", un drum de biciclete care trece prin mai multe sate si masoara 35 de km.
Daca va uitati pe harta- de la dreapta la stanga:
Rodenbach- Mackenbach- Fockenburg-
si apoi inapoi
Steege-Reichenbach-Schwedelbach-Weilerbach- Rodenbach
Despre asta am sa mai povestesc, sper, sunt o suta si o mie de lucruri de spus!
Daca am timp!
Ce vreau sa spun neaparat sunt 2 lucruri . Ca pista era grozava, ca drumul era bine marcat, ca oamenii cu care ma intalneam salutau - erau multi pe jos, cu role si cei mai multi cu biciclete- astea sunt de la sine intelese deja.
Prima parte a drumului urca pe dealuri - Fockenburg e un soi de pisc!- de unde poti vedea drumul de campie!
In Fockenburg am vazut prima data arhitectura americana, o casa cu balconase si capiteluri chiar in capul satului. In rest, americanii de aici nu prea vor sa se diferentieze- fie isi cumpara case germane, fie le construiesc in acelasi stil. Asta in afara de ceva bloculete pe care probabil le construieste armata si care arata foarte cochet. In toate localitatile astea, procentul de americani - dupa masinile intalnite - cred ca trece de 50%.
Casele vechi, din blocuri de piatra rosietica- aici si campul arat e rosietic- sunt uneori conservate ca atare, alteori tencuite. Am vazut ceva simpatic- un colt lasat fara tencuiala ca sa se vada casa veche asa cum a fost!
cele 2 chestii care trebuiau pomenite:
- la un moment dat, m-am gandit ca nu mai am trifoi rosu si ca de ce n-oi fi cules acasa sa am destul. La 200 de m de acolo am dat peste o pajiste unde crestea cel mai frumos trifoi rosu pe care l-am vazut in viata mea. Am cules pe saturate!
-cand m-am gandit ca la urmatoarea banca fac un popas sa mananc un mar, mi-a aparut in drum un local numit "Bike in" unde erau opriti vreo 100 de biciclisti cu bicicletele lor.
Se servea tort cu cafea, inghetata, cremvursti, suc.
O fosta ferma langa drumul de biciclete transformata intr-o afacere de succes. Si nu numai in week-end! Multa lume vine sa-si faca concediul aici, indiferent de anotimp!
La intoarcere, de la Weilerbach la Rodenbach am vrut sa o iau pe o varianta, ca sa mai vad si altceva. Am ratat o intersectie si am iesit cu vreo 2 km mai departe de casa decat trebuia, dar nu-i nimic, a fost asa frumos! Padurea veche de sute de ani, caprioare, mierle, cotofene!
