Thursday, July 15, 2004
Azi am mai cumparat o tura de “mobila”. Asta imi aminteste de epoca in care eram proaspat casatoriti si eu am insistat sa facem prima noastra achizitie – o pereche de sezlonguri, ca sa putem sedea comod in garsoniera – in rest aveam tot taburete fara spatar! Ei, acum e vorba de doua scaune si o masuta de plastic destinate gradinilor, dar care si-au gasit locul in bucataria mea. Mi-era urat sa mananc in picioare si sa-mi tin laptopul in brate culcata in pat. Toata achizitia a costat cat o cina buna, dar caratul...Eforturile astea ma lasa fara suflu, vesnic trebuie sa car ceva, sunt exact la fel ca tata care pentru nimic in lume n-ar cere ajutorul cuiva! Dar habar n-am catre cine as putea sa ma intorc, cu Sabine sunt tot mereu in contratimp, iar restul...
Ieri a venit agentul de asigurari sa-mi incheie asigurarea si a trebuit sa-l duc in bucatarie pe pult, ca sa poata scrie!
Imi amintesc cum, cu vreun an in urma, ii spuneam Danei Rangaciu ca mi-ar fi suficienta o chilie cu un pat si nimic mai mult. Si ea m-a tras de maneca: “Fii atenta ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se indeplineasca!” Si Zoli mi-a atras atentia ca trebuie sa invat sa ma folosesc de ceea ce am si sa multumesc pentru asta, fiindca am tendinta sa fiu vesnic nemultumita... Si e adevarat!
Cand am ajuns aici la Youth Hostel a fost simpatic la inceput, stiind ca e o situatie de provizorat. Patul era comfortabil, dusul avea hazul lui, colegele de camera erau interesante. Abia asteptam sa plec in Lituania, sa am o camera numai a mea cinci zile. A trecut si asta. Am nimerit intr-o camera mai rea a doua oara, dar era o situatie temporara, si avea partile ei bune. Ca de pilda micul dejun si sala de mese, unde puteam lucra nestingherita cu castile in urechi. Nestingherita e un fel de a spune, ca la 11 ne maturau afara. Dar eram intre lume, aveam un minim de confort, si asta imi permitea sa aman sa ma gandesc la problemele mele. Am reusit sa gasesc un apartament, sa fac parte din actele care mi se cereau, totul parea OK. Si supapa era rasfatul care urma: sa dau o fuga pana acasa, sa calatoresc, sa intalnesc lume interesanta, sa vad locuri noi...Toate pretexte pentru a amana iar...
Cand am ajuns inapoi, am avut senzatia ca nu mai pot impinge lucrurile. Nu mai pot spune “la asta am sa ma gandesc maine”, precum Scarlett O’Hara. Si cred ca nu e vorba doar de pustietatea apartamentului si de raceala colegilor de serviciu. Cred ca e dizarmonia dinauntrul meu. Da, Saturn conjunct cu Soarele in Rac ar putea avea partea lor de vina, dar efectul nu s-ar simti daca nu ar fi ceva in mine sa rezoneze cu aspectele astea.
Am vrut sa fac poze. Pe urma m-am gandit ca e ca si atunci cand am vrut sa-mi fac o poza cu ochiul iesit ca la melc inainte de a pleca la urgenta in octombrie. O impietate.
In prima seara cand am ajuns “acasa” noaptea la 12 cu taxiul, m-am trezit ca nu am curent. Nu-i nimic, mi-am zis, patul e in mijlocul camerei, felinarul de vizavi bate in fereastra, am sa ma culc si maine dimineata am sa rezolv totul. A doua zi dimineata am realizat ca nu am nici gaz- deci nici apa calda. M-am bucurat ca pot sa beau un pahar de apa, si am plecat la lucru.
Cum arãta apartamentul? Bicicleta era incarcata cu haine, pe post de cuier-pom, pe jos erau insirate dosare si bagajele desfacute lasau sa se intrevada toate ciudateniile pe care le-am carat cu mine: miere si polen din Romania, cãrtoiul primit la conferinta de la Graz, hartile si pliantele adunate la Viena, scoici de la Compostella... A, si sa nu uitam lingura de lemn pe care i-am cerut-o mamei, fapt care a lasat-o cu gura cascata!
Seara urmatoare era programat sa fac luna si bec, urma sa vina agentul de asigurari in vizita. Am sortat hartiile si le-am insirat pe cãprarii pe pervaz, am pus mãrgelele si medicamentele intr-un sertar din bucatarie, hainele pe umerase atarnate de usa, in fine, a inceput sa arate omeneste. Daca n-ar fi fost cearta vecinilor, care m-a bagat in sperieti. Am crezut ca se omoara unul pe altul. M-am rugat pentru ei, dar lucrurile au mers de mal en pire. A fost cumplit, degeaba am incercat sa-mi bag castile in urechi. Tensiunea se simtea pretutindeni.
Pana la urma el a plecat cu masina si lucrurile s-au linistit – cel putin aparent. Dar senzatia de disconfort a persistat.
Ieri a venit agentul. Mi-a evaluat mobilele la 7000 de euro. Dragut, nu cred ca voi investi nici o mie. Tot ce vreau e o canapea si un covor, de restul ma pot lipsi. Niste perdele... Un dulap de panza cu fermoar la intrare... Am plecat sa vad un magazin de mobila. L-am reperat, dar era deja inchis. Am vorbit cu Ioana dintr-o cabina telefonica din fata palatului ducal. Mi-a fost cam rusine ca ma sprijin pe ea ca sa-mi treaca de singuratate si urat, dar ea e intotdeauna acolo cand cineva are nevoie de un umar sa se sprijine si de o mana intinsa. Mi-e dor de ea si sper sa poata veni la mine! M-am hotarat sa ma intorc acasa, dar autobuzul tocmai trecuse si era frig si incepuse sa ploua. M-am dus sa citesc meniul unei pizzerii si sa arunc o privire inauntru – arata ademenitor. A aparut un tip care a intrat.Hop si eu. Cald si bine, chelnerita draguta, o masa cu vedre la strada. Mi-am adus aminte ca am mancat doua mere si am baut un iaurt toata ziua. O pizza cu ciuperci care se revarsa peste marginile farfuriei mi-a schimbat starea de spirit. Am baut apa ca o camila, si atunci am realizat ca nici apa nu am baut toata ziua – la birou nu am unde sa-mi fac ceai, cum obisnuiam.
Si azi- mobila de gradina. Am carat ca un magar, dar acum am o masa si doua scaune. Calculatorul meu sta pe masa, scaunele sunt confortabile – niste pernute n-ar strica, tot ce ma deranjeaza e robinetul asta de deasupra mesei- se pare ca am ocupat locul masinii de spalat. Imi imaginez cum ar arata o vrajitoare de la Compostella calare pe robinetul meu... Hii-n-am vrut sa cumpar nimic cu vrajitoare- nici cercei, nici tricouri, nici vederi. Pentru mine Compostella e legata de Sfantul Iacob si atat.
Ma simt de parca Dumnezeu incearca cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze ca nu am nevoie de absolut nimic. Si asa e. Colegii mei de clasa m-au luat de lunatica- cand ai tot ce-ti trebuie acasa, ce te face sa te duci departe si s-o iei de la capat? Ce ai de castigat din asta? Nu stiu ce am de castigat. Tot ce stiu e ca nu am nimic de pierdut. Si daca ar fi sa ma aleg doar cu o alta intelegere a lucrurilor, si castigul e imens. Si a meritat truda. Si singuratatea. Si lipsa de confort. Si toate celelalte...
Dar daca e nevoie, v-o repet: nu e nici un caine cu covrigi in coada pe aici! Orice stramutare e o incercare cumplita, cand tot ce stiai se rastoarna cu susul in jos si trebuie sa inveti sa joci dupa alte reguli, despre care nu intotdeauna afli la timp!