Monday, July 19, 2004
Din nou nimic nu functioneaza. Portarul ma intreaba daca n-au de gand sa-mi mai faca o data ecusonul ala. Sedinta – primesc de lucru- suna interesant, dar tare ma indoiesc ca o sa le placa ce o sa afle in urma studiului meu.
La banca mi se spune ca nu pot trimite bani in Anglia, fiindca am un cont gresit. Scriu acolo- contul e bun. Ma hotarasc sa aman pe luni.
Ceea ce ma face sa ies din starea de marasm e lectura „Jurnalului intim“ al lui Florin Lazarescu. Ajung la vineri, 5 sept 2003, insemnarea despre Hustiuluc. Ma pufneste rasul, nu ma pot abtine, rad ca proasta. Pe urma la faza cu tipul care vopsea in timpul emisiunii TV. Mi-aduc aminte cum anul trecut Maria Milionas tot repeta la BlogTalk: “Don’t blog me, I’m real!”. Ca si cum faptul ca cineva ar putea povesti despre ea i-ar putea afecta existenta. Si aici imi vine minte Laurentiu Fulga, cu povestea despre masuratul umbrei- daca cineva apuca sa-ti masoare umbra, vei muri curand.
Prea multe povesti imbricate! Si vorba lui Lazarescu, de fapt nu vorbim despre ceilalti. De fapt vorbim despre cum ii vedem noi pe acesti ceilalti. Viziunea noastra e ceva cu totul personal si ne apartine.
Pe urma, seara, vreau sa ies din casa. Ma gandesc la bicicleta, dar ceva imi spune ca nu. Ma gandesc s-o iau pe jos,imi fixez un itinerar pe harta, ma incalt comod si plec sa explorez imprejurimile. Am gasit pe harta doua castele, unul in Dommeldange si unul in Beggen, ma duc sa le vad.
Intr-o seara, autobuzul m-a adus prin gara din Dommeldange, stiam ca e foarte aproape. Gasesc magazinul de mobila recomandat de Christiane, mult prea classy pentru mine.
Strabat Dommeldange. Frumos si pitoresc. Dar din satul cu vile rasare un bloc enorm pe colina – aflu de pe indicatoare ca acolo e Parc de l’Europe si Hotelul Hilton. Ce e ciudat e amestecul de gradini salbatice pa malul apei si resedinte oficiale. Castelul din Dommeldange exista, e frumos, dar inauntru e Ambasada R.P.Chineze, deci nu te poti apropia. Continui drumul. La un moment dat, pe o parte a drumului sunt duplexuri, iar pe cealalta creste sovarv, sunatoare, coada soricelului si alte plante de leac. Ce m-as mai repezi sa culeg, dar vizavi e o petrecere si toata lumea e pe balcon. Putin mai incolo, intru in padure. Am rupt pana la urma trei fire de sovarv pentru salata de rosii. Ajung in Beggen. Vad o ruina, imi imaginez ca e castelul. Zona e salbatica, doar ca poteca trece pe langa o resedinta privata ingradita. Curge un paraias, soarele apune reverberand culori fantastice in frunzis – ce-mi pot dori mai mult. In final, cand ajung jos, gasesc si castelul – o ruina neingrijita. Arata jalnic. Nu si de departe. De la sosea arata superb- macar fatada e toata in picioare. Trec podul peste Alzette – niciodata n-am vazut atata vegetatie intr-un rau. Tot felul de plante care unduiesc. Fac poze si aud voci apropiindu-se. O pereche cu doi copii, fetita imi zambeste cu toata fata, ii raspund la fel, dupa care taticul imi spune Buna seara! cu inima deschisa. Deja ma simt mai bine. Ajung in Rue de Beggen, strada mea. Gasesc un Pizza Hut si un magazin universal. Asta da descoperire! Nu ca mai trebui sa car totul de la servici. Pot sa vin seara cu autobuzul pana aici si sa-mi fac cumparaturile. Mai incolo o biserica. O cafenea din care se aud voci multe- suna a petrecere. In Biserica de langa mine –la parterul blocului de alaturi – biserica Sfintilor ultimelor zile (ce rit o mai fi si asta?!) e o expozitie de corpuri de iluminat. Ma duc sa-mi caut parcarea care mi-e rezervata – nu deslusesc prea bine care e. Deci asa se vede balconul meu de jos – dezolant!
Sambata- ma duc in oras sa mai vad niscai magazine de mobila. Pe drum, in autobuz, un domn vorbeste in engleza- dupa accent pare englez. Cobor, nu apuc sa-i vad prietenul. Povesteste despre vremea petrecuta in Spania. La intoarcere, cei doi urca din nou in acelasi autobuz. Prietenul e un indian imbracat semi-traditional. Coboara amandoi la statia mea. Asta nu e o intamplare. Probabil ca ne vom mai vedea in cartier. In acelasi autobuz, o familie supraponderala. Mananca si beau intr-una. El nu e gras, doar ca pare descins din Hieronymus Bosch- maxilarul de jos proeminent , o gura ca de stiuca. Sunt rea? Sper ca nu. Scriu despre ei? Nu, scriu despre mine.
Seara vreau sa plec in centru, sa prind cate ceva din Festivalul de Jazz. Incepe sa ploua cu galeata. Pe la 8 se opreste si ma hotarasc sa plec totusi. Lume multa, carnati si bere peste tot. Mai multe trupe canta in diverse puncte din oras. Sponsorizati de Primarie, de Coca-Cola, de Volkswagen. Muzica e gratis. Mancarea si bautura sunt pe bani. Dom’primar Hava ar putea lua exemplu. Cred ca sunt mii daca nu zeci de mii de turisti veniti special pentru asta. Americani, japonezi, italieni si... romani. Da, romani. Tineri care calatoresc. N-am vazut rusi, polonezi sau sloveni. Ei da, sunt multi unguri. Cel putin la fel de multi ca romani.
Savurez muzica si ma mut de la o scena la alta. Decorul e magnific si lumea pare sa savureze din plin evenimentul. Se canta, se ingana, se danseaza...
