Saturday, July 03, 2004
Graz-Viena. Sunt in tren, si parasesc tinutul de basm care e Styria- Steier in austriaca, raiul pe pamant.
Am fost patru zile la o conferinta in Graz. Si pentru prima oara nu am venit noaptea pe tren inaintea conferintei, am stat intr-un hotel modest, dar cochet, si am avut un pic de timp si pentru mine.
Inainte de asta am tras o goana pana acasa, in Romania. Dar am avut asa de multe de facut acolo, si a fost asa de zapusitor de cald, ca nici n-am apucat sa ma bucur. Gradina mea era ordonata si lucrata, dar nu era pic de vraja in ea. Niste plante anoste aranjate in sir. Lacul meu avea farmec, florile mele imi zambeau, pana si buruienile avea locul lor. Acum nimic nu mai e la fel. Parca-mi vedeam casa printr-un ochean intors, mai mica, mai vaga....Am dormit prin atatea locuri, ca am uitat cum e sa nu-ti pese cat platesti pe noapte si sa nu te gandesti la impachetat. Acum cand ma trezesc dimineata, primul lucru pe care il fac e sa ma intreb unde sunt, ce am azi de facut neaparat, si sa ma rog sa nu fac nimic egoist, nimic care sa tulbure ordinea lucrurilor. E asa de greu sa ramai vesnic in armonie cu lumea in jur! Cum te abati de pe cale, obosesti, ai toate ghinioanele din lume si nimic nu-ti iese.
Insa la Graz am avut sansa sa traiesc in permanenta armonie, si sa ma bucur de toate, chiar daca noaptea tarziu si dimineata devreme a trebuit sa lucrez. Am ajuns miercuri dimineata, venind din Viena. De cum am luat-o spre sud, am fost vrajita. Munti, pajisti verzi, o zona nemaipomenita. Casele – conform modelului nostru idilic despre Elvetia, vile cu un etaj si cu muscate la balcoane. E la fel si in Slovenia, si si aici. Mi-ar place sa revin oricand, mi-ar place sa urc muntii astia, mi-ar place ca si copiii mei sa urce muntii astia. Am fost vrajita azi in piata centrala de standurile pazite de oameni in port popular tirolez care militau in fel si chip pentru o viata sanatoasa, pentru apararea naturii, pentru solidaritate. E asa multa lume pe strazi in costume populare, si tineri si copii, se vand costume populare peste tot si le cumpara si strainii, si in majoritatea restaurantelor se serveste mancare traditionala styriana,niste snitele cu sos, mamaliga prajita, paste fainoase si salata de cartofi. Oamenii astia tin la traditia lor si se mandresc cu ea.
Dar sa revin la povestea mea.Am ajuns in gara, si primul lucru pe care l-am vazut a fost un Internet-Cafe. Dupa spelunca in care fusesem marti in complexul studentesc din Timisoara, cu semi-intuneric si posturi de lucru despartite cu perdele, ca niste cabine de proba, locul asta parea un miraj. Monitoare extraplate, plante verzi, o oglinda imensa in spate, casti la fiecare post de lucru ca sa poti vorbi la telefon... Si bucuria cea mare a fost ca Stephan si Eric imi trimisesera deja observatiile la prezentarea pe care urma s-o fac a doua zi, si puteam sa ma apuc de lucru. Intr-un tarziu, am iesit in fata garii, am cautat pe harta locul unde trebuia sa ajung, am reperat autobuzele care mergeau intr-acolo, si am si gasit unul care pleca atunci. Am gasit hotelul fara probleme, am despachetat, si pentru ca aerul conditionat din tren ma lasase cu o durere de cap, am preferat sa las lucrul pentru mai tarziu si sa ies in oras. Am vazut o pata verde pe harta- Schlossberg-muntele castelului- si am luat-o pe o poteca la deal. La picioarele colinei, o cafenea cu anuntul: servim limonada proaspata din flori de soc. Mi-am adus aminte ca asta imi dorisem cand am plecat spre Romania, sa mananc cirese si sa beau socata. Socata mi-a fost lene sa prepar – sau n-am avut cand?- nu mai stiu.
Miros de reavan- padure batrana si salbatica, buruieni in rondouri, superb.Am urcat minute in sir fara sa intalnesc pe nimeni si fara sa vad vreo urma de castel. A inceput sa ploua, dar sub copaci abia se simtea. Pe urma a inceput sa toarne, si m-am oprit cateva minute. Cand am ajuns in varf si norii s-au rispit, au aparut o multime din tufisuri si de sub pomi. Turisti ca si mine. Privelistea era splendida in toate cele 4 zari. Se auzea obsesiv zgomot de tobe – am aflat mai tarziu ca era Yamamoto, un artist japonez care concerta la teatrul in aer liber. Un turn cu clopot, o expozitie de tunuri, mai jos un turn cu ceas.... in rest, nici urma de castel. In seara urmatoare aveam sa aflu povestea orasului de la prof.Hermann Maurer, decanul facultatii de Calculatoare: Graz vine de la Gradetsk, care inseamna “castel mic”. Si pe varful colinei s-a aflat un castel- fortareata, care a opus rezistenta turcilor in nenumarate situatii. Napoleon nu a putut sa-l cucereasca, si din cauza asta, furios, a cerut sa fie daramat cand s-a semnat armistitiul. Totul a trebuit aruncat in aer. Cetatenii orasului au adunat carute de aur ca sa-si cumpere dreptul de a pastra intacte cele doua turnuri: cel cu clopot si cel cu ceas. Turnul cu ceas e un fel de emblema a orasului, e pur si simplu superb.. Dupa bunul meu obicei, am citit toate afisele de pe pereti. Asa am aflat de un concert ce avea sa aiba loc vineri, si in program era Carmina Burana, de Carl Orff. Am incercat sa memorez numele strazii si am crezut ca am reusit. Apoi am coborat muntele pe partea opusa, unde niste scari labirintice fac deliciul turistilor, nu inainte de a ma uita cu jind la unul dintre restaurante, gandindu-ma ca mi-ar place sa mananc acolo, dar nu singura. Am luat-o de-a lungul raului Mur- superb. Piste de biciclete peste tot. Stradute inguste, restaurante cu mese pe trotuar, lume multa. M-am hotarat sa mananc de cina, dupa care m-am dus sa descopar sala unde urma sa se tina conferinta. Nu era chiar asa aproape de hotel cum imi imaginasem, dar aveam un tramvai direct care facea 10 minute. Am descoperit Jakominiplatz, nodul in care se intalnesc toate mijloacele de transport, si am revenit la gara, ca sa mai omor ceva timp la Internet Cafe. Pe jos spre hotel, am descoperit un aprozar turcesc, un magazin afro cu haine si margele, un International Telefonieren tinut de un negru si nu de arabi, cum eram eu obisnuita...Intr-un tarziu, am scurtat prezentarea dupa sugestiile colegilor mei, si am sarit in pat. A doua zi in zori am luat-o de la capat, ca sa fie gata la 8. Am facut o greseala ca n-am repetat-o cu voce tare-mi-ar filuat mult timp, dar poate ca as fi inteles cat de boring era. Am avut tot felul de idei de poante si comentarii, dar am omis sa le notez. M-am bazat pe spontaneitate, si exact asta n-am avut. In zilele mele bune reusesc sa intru in atmosfera si sa comunic cu lumea, dar miercuri totul a mers rau. Lumea era in plina digestie – dupa masa de pranz. Cel care prezida sectiunea, era stangaci si emotionat. Iar eu n-am reusit sa destind atmosfera. Cel putin n-au plecat de acolo! Iar Lilia a fost asa de dragalasa sa-mi puna si o intrebare. Cand am ajuns la studiile experimentale facute, am parasit textul foliilor si am inceput sa le povestesc pe langa- simteam ca macar sfarsitul trebuie sa impresioneze cumva. I-am avut pe doi oameni importanti de la Siemens si de la HP in sala, ceea ce nu e putin lucru. Dupa mine a urmat un chinez de la un alt Institut Fraunhofer, parca planuise sa ne adoarma, parca nici el nu credea ce spunea. Si dupa noi, un sud-american din State- cu ticuri verbale, cu fel de fel de gesturi, dar a reusit sa trezeasca pe toata lumea- era pasionat de subiectul lui. Ceea ce nu se poate spune despre mine cand vorbesc de fabrica de experiente, care, atat cat am vazut, e superba, dar lipseste cu desavarsire!
La pranz o intalnesc pe Andrea B, profesoara la St Gallen in Elvetia. Nu-mi pot opri un zambet si ii spun cum a fost plagiata de Annie Sun la Paris. Pare flatata, a doua zi foloseste prilejul sa spuna in plen ca nu ne mai arata prezentarea, care e disponibila pe Internet si plagiata pana si la Paris !
Miercuri seara s-a lasat cu o receptie oferita de o firma-sponsor pe Schlossberg – am avut parte de un speech din partea decanului Facultatii de Calculatoare si de cadouri din partea firmei-sponsor, Insiders. Partea stranie e ca indirect am lucrat cu filiala lor din Kaiserslautern. Bufetul- afara pe terasa- o priveliste ca-n basme. Ne-am asezat cu Sebastian la o masa cu Jose si Maria care veneau din Spania- mai tarziu ni s-a alaturat si Lilia. Discutii despre fotbal – Maria a marturisit ca vine din Grecia si ca tine cu grecii. Cateva persoane din jur mi-au atras atentia, as fi vrut sa discutam, dar nu s-a ivit ocazia.
A fost singura seara cand mi-am permis sa lenevesc. Si prima dimineata cand m-am sculat la 7in loc de 5:30-6. Dar mi se luase o piatra de pe umeri, si am simtit nevoia sa sarbatoresc.
Joi- deschiderea festiva- alerg de la o sectiune la alta. Doi neprezentati dau peste cap programul a doua sectiuni. Un neamt vorbind cu pasiune despre Topic Maps, dar eu nu inteleg nimic. Sau nu vreau sa inteleg. Fug sa ascult o alta prezentare – dar nu se terminase cea precedenta. Un doctor-inginer american de origine rusa prezinta un program de eLearning. O inima bate pe ecran. I se aud bataile. Si e o inima adevarata inregistrata, nu o simulare.
Ascult ...
Apoi urmeaza o romanca din Berlin, Elena, dar eu fug sa ascult o expunere din industrie. Firma e din Saarbrücken si ce fac suna interesant.
La pranz o opresc pe Elena ca sa-i spun „Buna ziua!“.
Dupa-amiaza ma duc la o masa rotunda- incercam sa scriem o propunere EU impreuna. Cateva luari de pozitie suna foarte interesant. Ma lipesc de grupul respectiv. Se leaga ceva . Un tinerel elvetian se autopropune cu aplomb. Ar trebui sa incepem prin a vizualiza fluxurile...Dupa o ora si jumatate de discutii, n-am ajuns nicaieri. Stephanie ne propune sa tinem legatura. Eu propun o wiki. Se promite...
Mai raman in sala de acces la Internet sa lucrez la raportul PACE, dar navighez de-a-n proasta.
Seara petrecere la fata locului. Ma hotarasc sa cunosc lume noua. Lilia si Sebastian nu se vad inca. Ma asez la o masa cu o nemtoaica intalnita pasager la masa rotunda. Mai apare una, care e din Munchen dar acum lucreaza in Graz. Langa mine se aseaza nici mai mult nici mai putin decat omul cu care am colaborat acum doi ani la doua aplicatii EU care aveau sa aduca AISTEDA pe culmile gloriei- doar ca n-au fost aprobate nici una. Dar a meritat munca, si daca numai pentru a spune profesorilor de la ISE Timisoara la maretzul lor Simpozion de Informatica Economica cu cine suntem parteneri: Alba, Grecia, Insead, Franta, Danube-Universitaet Krems, samd.
Si in fata mea profesorul dupa a carui carte am sapat asta iarna- nici nu stiam ca vine la conferinta. In dreapta un tip ciudat din Darmstadt- cu o exoftalmie si cu prieteni in Romania. Vorbeste rar ca un ardelean.
Toate discutiile din lume: Romania, comunitati de practica, bursa mea, limba austriaca, Klammotten si trucs. Ne imprastiem – subiectele ni s-au terminat.
Ma duc la masa unde sunt Lilia si Sebastian. Intreb daca e un colt de limba engleza- mi se spune canu, ca de fapt vorbeau ruseste, Lilia si doctorul-inginer. Lilia dispare si americanul-rus o cheama pe Elena sa mi-o prezinte. Vrea s-o convinga sa se lase de fumat si ma roaga sa intervin. Curge cu galeata, dar ma hotarasc sa plec. A inceput sa cante o trupa tare, si cei care mai aveau energie s-au dus la dans.
Plec – nemtoaica din Darmstadt in tramvai. Mai povestim pe drum. Ploua, dar ma strecor pe sub stresini. Nu e asa rau.
Si lucrez pana la miezul noptii.
Vineri o iau de la capat: lucrez la raportul despre certificarile partiale pentru PACE in zori. Mic dejun pe fuga, ma grabesc sa nu intarzii la conferinta.
O brazilianca povesteste despre conciliere si negociere intr-o comunitate de practica folosind, nici mai mult nici mai putin decat ontologii! Imi vine s-o intreb daca stie ca se pot omora muste cu pliciul si nu e nevoie de un supersonic pentru asta! Dar ma abtin si o intreb daca a auzit de webloguri. Zice ca da, si ca planuiesc sa se concentreze asupra lor intr-o etapa urmatoare. Schoen!
Urmeaza o italianca care-si iubeste subiectul cu pasiune. Ce diferenta intre o expunere plictisita si expunerea ei! Transmite pasiune cu toata fiinta, nici nu simti cum trece timpul. Nu mai pot sta la intrebari, fug la alta sectiune. Dar imi propun sa fac cunostinta cu ea.
Urmeaza o masa rotunda- sharing or not sharing – argumente pro si contra impartasirii cunostintelor in invatamant si cercetare. Chairmanul are o poveste interesanta: il cheama Peter Nuernberg si a locuit in SUA pana in urma cu 10 ani, cand s-a mutat in Danemarca. A predat un semestru si in Graz- materia lui e una exotica, iar cursul lui nu seamana cu nici un altul.
Un tip solid cu o coama blonda si cu o engleza impecabila ne spune despre experienta lui cu “sharing”: de 10 ani de zile, pune pe web tot ce produce- prezentari, articole etc. Cu vreo 5 ani in urma a avut ideea nefericita sa-si caute creatiile: le-a gasit in lumea intreaga, si nici in 5% din ele nu mai era citat ca sursa. Am aflat in cele din urma ca era englez get-beget, dar dupa absolvire a venit in Graz.
La pranz ochisem pe cineva cu care trebuia sa stau de vorba despre tema care ma interesa: comunitati de practica. L-am urmarit cum isi pune geanta pe un scaun si pleaca sa-si aduca ceva de mancare. M-am gandit sa ma asez la aceeasi masa, dar pe urma mi s-a parut prea de tot, si mi-am ocupat un loc la o masa din apropiere, planuind sa-l atac la cafea. Ma asez la coada la bufet- omul nicaieri. Ma intorc la masa cu mancarea, incep sa mananc, si cineva intreaba: Imi dati voie? Omul meu! Asa ca am povestit pe indelete. Nu ca am aflat ceva nou. Abordarea era una mecanicista: luam omul si-l “stimulam” sa faca cum vrem noi. Adica il inghesuim in tipare care prescriu cum ar trebui sa se comporte!
Urmeaza alte doua prezentari si discursurile de inchidere. Raman la Internet pana se desfac toate cablurile si ma dau afara. De fapt, nu m-au dat, dar m-am simtit eu.
Dar cum mai ploua afara – pare ca nu mai vrea sa se opreasca!
Trebuie sa-mi reincarc cartela Vodafone si o pornesc in cautare. Cumpar o cartela A1 cu logo-ul Vodafone. Nu reusesc sa fac nimic. Plec sa caut un shop A1. Seara e programata o noua intalnire cu gasca, dar eu sunt tentata de un concert cu Carmina Burana. Nu mai stiu pe ce strada era sala de concert, nu reusesc sa o gasesc. Intru la un T-Mobil si intreb de un shop A1. Primesc si indicatia si gasesc si afisul concertului. Aha!
Tipa de la A1 imi incarca cartela- numai ea stie cum, fiindca in Viena aveam sa iau alergatura de la capat. Ma hotarasc sa merg la hotel sa scap de laptop. Am cinci minute sa-mi frec parul cu un prosop si sa dau un SMS.
Ploua cu bulbuci si eu trec Mur-ul in cautarea salii de concert. Nu e nimeni pe strazi. Iar am o faza de dezorientare, confund Nordul cu Sudul, dar imi revin rapid. Ajung la sala cu 5 min inainte de inceperea concertului- apa imi siroieste din par- ma sterg cu un servetel si incerc sa intru in atmosfera. Majoritatea spectatorilor sunt parintii copiilor din cor. Programul de sala contine nu numai biografia lui Orff, dar si cuvintele in original si in germana. Solistii: o soprana de origine turca, un bariton maor si un tenor italian. Cred ca e prima oara ca ascult Carmina Burana live. Si prima oara ca inteleg ce se canta. Nu prea e pentru copilasi subiectul.
Muzica imi da fiori, toti sunt la inaltime- instrumentisti, coristi, solisti, dirijor. Dar tenorul italian, interpretand rolul lebedei puse in protap, se intrece pe sine. E in varfuri pe marginea scenei si mana lui crispata arata ca o aripa prajita, si cantecul lui e un strigat disperat...Cred ca am sa mi-l amintesc de fiecare data de-acum inainte...
La iesire, imi doresc ca ploaia sa fi stat. Si ploaia sta...Si strazile arata feeric luminate.
La colt, la un telefon public, ma opresc sa o sun pe Mioara sa vorbim despre maine. Nu ma simt in stare sa dau o fuga pana la Linz si sa revin la Viena in aceeasi seara. In cabina e un negru care vorbeste la telefon. Astept, e numai 10. Inchide, formeaza alt numar. Si tot asa pana la 11 fara 10. In germana, in engleza, in dialectul lui. Se uita la mine dar vorbeste inainte. Ma intorc la hotel si o sun pe Mioara de pe mobil. Vorbim cca 5 min. Verific creditul cartelei: am vorbit de 15 euro!
Si lucrez iar, cu gandul sa termin raportul pentru PACE si sa trec la articolul ce trebuie terminat pentru conferinta din octombrie de la Compiegne. Dimineata nu trebuie sa ma scol cu noaptea in cap.
Sambata impachetez cu gandul sa plec la 11 spre Viena – dar se face timp frumos si nu mamai satur plimbandu-ma prin centru. O gramada de asociatii au mese pe trotuar oferind pliante, sandviciuri, sucuri, prajiturele samd. E formidabil ce orientare spre natura exista aici...
Incerc sandale- in Romania n-am gasit nimic sa-mi placa. Ce mi-ar place costa 80 de euro. Si nu ma indur! Ma opresc in statia de tramvai cu o inghetata in mana si vreau sa-mi cumpar un inel de pe o taraba. Dar nu reusesc sa termin inghetata, asa ca stau si admir o statuie care mi se pare cam obscena- si forma si culoarea...Dau cu ochii de un magazin alaturi care vinde doar asemenea „opere“- pietre ude, adica fantani de apartament. In fine, inghit cu noduri inghetata, aleg un inel si urc in tramvai. Vreau sa cumpar un bilet, dar vatmanul imi zambeste si imi spune ca azi face cinste Primaria! Sa vezi si sa nu crezi! Asta pe langa panourile din statii care anunta care e tramvaiul urmator care trebuie sa soseasca si in cate minute, si pe langa display-urile din tramvai care afiseaza harta si statiile, dar si stiri si anunturi printre ele...
S-a facut deja 12 cand ajung la hotel- Alter Telegraf – il parasesc cu regret si o iau spre gara. Alta cursa gratuita si ajung la gara. Cumpar placa wireless pe care o cautam si ma urc in tren. Vremea e fantastica, dupa negura din ultimele zile. Imi doresc sa revin intr-o buna zi, poate sa urc muntii din imprejurimi – dar voi fi in stare sa fac ceva doar pentru placerea mea vreodata, fara sa implice nici un pic de datorie?!
Ce e extraordinar e ca oricine se poate descurca oriunde- totul e asa clar- de obicei nu trebuie sa intrebi pe nimeni. Sunt harti si scheme, placi indicatoare, afisaje in statii si in autobuz. N-ai decat sa urmezi indicatiile!