Monday, July 12, 2004
Santiago de Compostella
Sambata am intrat in catedrala sa dau un ochi. Aveam intalnire mai tarziu cu ceilalti sa mergem sa o vedem, iar in celelalte zile am evitat sa ma duc acolo. Simteam nevoia sa ma pregatesc inainte. E Xacobeo, adica an sfant, se petrece ori de cate ori 25 iulie- ziua Sfantului- cade duminica. Uneori se intampla la 3-4 ani, alteori trec 10 pana se intampla iar. In ani ca acesta, poarta de sud a Catedralei e deschisa, si pelerinii sunt lasati sa treaca pe acolo. Cu o seara inainte, Manuel, gazda noastra ne povestise despre cadelnita uriasa care se foloseste in biserica. E manuita de 8 sau 10 oameni de meserie si basculeaza dintr-un tavan in altul, umpland vazduhul de miros de tamaie... M-am nimerit in catedrala la un sfarsit de slujba, a urmat un imn intonat de orga si ritualul cadelnitei- Botafumeiro. Am simtit fiori pe sira spinarii si fara sa inteleg de ce, am inceput sa plang. Mi-a trecut prin cap ca poate toate lucrurile astea se leaga, ca poate sunt acolo pentru ca am strabatut un drum – chiar daca nu era nici El Camino Frances, nici El Camino Ingles asa cum sunt marcate ele pe harta. Poate ca drumul e inauntrul nostru. Poate ca nici nu trebuie sa calatoresti ca sa faci drumul si sa ajungi la destinatie, adica sa intelegi ce cauti acum si aici si sa te apropii de Dumnezeu. Cu o seara inainte, am deschis laptopul sa-mi reamintesc cum se termina Diario de Um Mago al lui Coelho: nu mai stiam cum a ajuns la Compostella. Ei bine, luase autobuzul, pentru ca a avut revelatia cu vreo 150 de km inainte de Compostella si i-a fost redata sabia. “Drumul oamenilor obisnuiti”.
Am incercat sa vad unde intra drumul in oras. Sa gasesc un pelerin cu care sa ma pot identifica. Foarte multa lume purta insemnele pelerinilor, dar nu stiu ce ma facea sa banuiesc ca erau cumparate la tarabele de dupa colt ... Ceva nu s-a legat. Daca Dumnezeu va vrea, intr-o buna zi voi strabate El Camino. Daca nu, inseamna ca asta a fost.
Am stat la coada vreo ora sa intru sa vad moastele Sfantului. Sirul de pelerini are acces prin spatele altarului si urca chiar in spatele statuii Sfantului, unii oprindu-se sa-l imbratiseze, altii sa fotografieze catedrala peste umarul sfantului. Eu am avut cca 5 secunde sa-l ating, pana ma pus banuti in cutia milei, pana am primit o iconita din mainile unui calugar, am si fost impinsa mai departe. Moastele sunt intr-o lada de argint sub altar, intr-o camaruta cu gratii. Macar acolo am avut timp sa ma opresc sa ma rog.
A doua zi dimineata, am iesit devreme din hotel si am mai dat o fuga la Catedrala inainte de a pleca. Am mai fost o data la moastele Sfantului, gandindu-ma la cuvintele lui Coelho:” ce se intampla o singura date, poate fi o intamplare. Dar ce se intampla de doua ori, se intampla sigur si a treia oara...”
