Thursday, December 16, 2004
Inca o zi la Homburg
Azi a fost zi de analize medicale. Am plecat cu noaptea in cap, la 4:30, ca sa ajung la 8 la clinica din Germania. De fiecare data cand ajung acolo, desi motivul nu e unul placut (problemele de sanatate), nu incetez sa ma minunez cat de amabili si profesionisti sunt cu totii, de la secretare si femei de serviciu si brancardieri la medici si asistente. Cum le pasa de tine, cum te intreaba daca ti-e bine sau nu, cum iti zambesc si te fac sa te simti in maini pricepute.
Ma gandeam in cate buzunare ar fi trebuit sa depun obolul in Romania intr-o asemenea zi in care au fost programate analize, consultatie, radiografie. Cate griji ar fi trebuit sa-mi fac - pentru ca nu ma pricep si situatiile de genul asta ma paralizeaza... Si cum personalul de aici nu-si dezvaluie nemultumirile personale in fata pacientilor, pentru ca altfel lumea n-ar mai avea incredere in ei. Si au si ei nemultumiri destule - ca de, oameni suntem!
Iarna trecuta am vrut sa-i duc doctoritei mele un cadou. I-am studiat gusturile, cabinetul, si am aparut cu o planta decorativa care a costat destul. Azi m-a dus sa mi-o arate ce mare a crescut la oficiul de primire a pacientilor! Numai cand primesc scrisorile cu rezultatul consultatiei realizez ca in discutiile cu ea spun poate mai mult decat trebuie - relatia dintre noi e asa de stransa incat depaseste cadrul strict al relatiei medic-pacient.
Azi m-am plimbat de la Ana la Caiafa- aveam trimitere la o clinica de radiologie, dar medicii de acolo erau joi dupa-masa intr-o alta. Nu-i nimic, toata lumea e foarte amabila, in "oraselul" clinicilor circula din 10 in 10 minute un autobuz gratuit, e imposibil sa nu te descurci. Nimeni nu spune "nu se poate". Dau un telefon, te trimit la o alta persoana, singurele impedimente tin de reguli si regulamente, altfel fiecare face tot ce poate sa te ajute. Ajunge ca esti bolnav, nu mai trebuie sa mai induri si altele..
Si asta e Germania: in tren, conductorul se prezinta si vorbeste cu tine - nu e o banda, e chiar cel care conduce trenul. Intr-o cafenea, esti intrebat daca nu cumva mai doresti ceva- ai timp sa-ti aduci aminte ce ai mai dori sa comanzi, nu te repede nimeni. In magazine, vanzatoarele sunt deosebit de amabile- doar interesul lor e sa cumperi, nu?
Nu e acelasi lucru in Luxemburg, si nici in Franta. Cred ca e o problema de mentalitate si de educatie. Si ma gandeam la noi, unde toata lumea e inacrita, "sa ni se dea" ramane la ordinea zilei (hm - nu te intreba ce poate face tara ta pentru tine, intreaba-te ce poti face tu pentru tara ta pare o vorba de duh care la noi nu s-a auzit!), si intotdeauna e altcineva de vina pentru ca treaba merge prost. Ma gandeam ce revolutie uriasa (si nu de catifea, ci de-a dreptul de matase!) ar fi daca macar o zi pe saptamana, fiecare român ar incerca sa dea tot ce are mai bun din el - la servici, intre prieteni, in familie- sa zambeasca si sa incerce sa nu pomeneasca lucrurile care il amarasc, ci sa vada ce ar putea el personal sa schimbe, in el si in jurul lui.
Tot asteptam schimbarea sa cada din cer. Alegem, sustinem, dezbatem. Pe urma ne plangem de conducatori. Noi suntem cei care ii punem acolo. Nu avem de unde alege - e motivul cel mai des invocat, oamenii "ca lumea" nu se baga in politica. Puterea corupe. Si alte asemenea sabloane de gandire. Dar noi, astia, talpa tarii, chiar nu putem face nici o diferenta? Ca in filmuletul acela - Pay it Forward. Ma intreb daca lipsurile si nedreptatile nu au reusit sa ne faca nesimtitori. Tare as vrea sa vad lucrurile incepand sa se schimbe! Ridicatul din umeri si "ca la noi, la nimeni" nu ajuta, cu siguranta, la nimic. Dar un zambet gratuit, o vorba buna si mai ales o atitudine diferita pot schimba multe. Oare avem curajul?