Thursday, November 10, 2005
Sfatul batranilor...
Aseara am avut musafiri: "sfatul batranilor" din departament s-a tinut la mine acasa. Dupa cateva pahare de vin si multe subiecte dezbatute, a venit vorba si de blogurile celor din grupul nostru.
Pentru mine a fost un fel de cenusa in cap: n-am mai scris de atata amar de vreme aici!
Si nici n-as putea spune exact de ce. Da, am fost si sunt ocupata. Dar o jumatate de ora zilnic mi-as putea gasi, daca m-as stradui. Cred ca e vorba de un sentiment de vinovatie. Ca sunt alte lucruri mai importante de facut. Dar jumatatea de ora astfel castigata nu pare sa se duca nicaieri altundeva...
As putea gasi scuze, ca-n celebrul banc cu elefantul si soricelul care a fost si bolnav... Dar nu ajuta la nimic!
Am pornit un blog nou (inca unul?!), dar nici asta nu e o scuza.
La Wikimania in Frankfurt, Ross Mayfield spunea: unii prefera sa contribuie la o wiki; altii sa scrie un blog; altii sa scrie mail-uri; si altii sa comunice prin IM. Pe mine chestia asta m-a pocnit, vorba lui Kafka, precum o lovitura de pumn in tidva: Ross avea dreptate. Mai mult decat atat, fiecare dintre noi trece prin perioade cand prefera una dintre formele de comunicare in detrimentul celeilalte. Si , clar, acum eu sunt nu in perioada albastra, ci in perioada IM: sporovaiesc cat e ziulica de lunga.
Mamzel Ahern rupe gura targului cu romane epistolare bazate pe schimburi de e-mail. Poate ca intr-o zi am sa ma hotarasc sa fac ceva cu arhivele mele de IM; cateodata stau si ma minunez cum unii reusesc sa scoata la iveala ce-i mai bun in mine, iar altii ma incita la intepaturi si mici rautati. Si uneori am senzatia pregnanta ca nu sunt eu aceea care vorbeste: cuvintele trec prin mine, dar eu sunt doar mesagerul (ca-n Celestine), oamenii au nevoie de o vorba buna si eu se nimereste sa fiu pe acolo.
In dimineata asta vorbeam cu un irlandez din indepartata Japonie, care e pasionat de istoria antica (mi-a marturisit ca Roma e singurul loc unde s-a simtit vreodata acasa), si cu care schimbam impresii despre "predarea" online (acum realizez ce putin imi place cuvantul asta!), comparativ cu cea fata-in-fata. Uneori ajung sa empatizez mult mai bine cu studentii cu care lucrez online decat cu cei pe care ii vad si ii cunosc in carne si oase. Intr-un fel, e ca si pentru un nevazator - i se dezvolta mult mai bine celelalte simturi. Nevazand omul cu care vorbesti, ajungi sa-l "simti" intr-un fel aparte, mai subtil...
Gata! Inapoi la munca! Si spre deliciul publicului cititor, am sa adaug avatarurile celor care au fost prezenti aseara la "sfatul batranilor";-) Colega noastra ne-a creat la fiecare cate unul, si acum cu mandrie fiecare birou afiseaza "poza" stapanului! Ia ghiciti care sunt eu:P...
