Thursday, July 22, 2004
Simt cum lucrurile incep sa se aseze. Am inceput sa ma obisnuiesc cu locuinta mea pustie si sa-i gasesc avantaje. Masor peretii si vanez mobila ieftina pe Net, facand planuri. Oare in Romania poti face asa ceva? Stiu ca IKEA are magazine si inRomania, ca sa nu mai vorbim de fabrici, dar cand am incercat www.ikea.ro mi-a dat 403 Forbidden. Deci exista, dar nu e pt curiosi!
Cel mai tare ma deranjeaza ca am foarte multe lucruri de facut, dar nu reusesc sa ma adun si sa ma focalizez. Ca in parabola aceea a lui Stephen Covey, pun intai nisipul si pietrele mici in borcan, fara sa mai ramana loc pentru pietrele mari, reprezentand lucrurile importante. Gasesc mereu ceva de citit, care in loc sa vina sa mai puna o caramida la un perete, extinde baza constructiei. Trebuie sa ma educ si sa ma disciplinez - oare cand iese Saturn asta din Rac?
Azi-dimineata, vis straniu. Aveam o grenada in mana - cuiul era deja scos, nu mai stiu cum s-a intamplat, si am trecut pe la un prieten sa-mi las sacosa- o banala punga de-un leu. Si el si eu stiam ca ma duc sa mor, si voiam s-o fac mai bine de data asta (parca se mai intamplase intr-o alta viata si acum venisem sa repar greseala, ca de data asta s-o fac asa cum trebuie). Nu voiam sa omor pe nimeni, ideea era ca trebuia sa duc grenada intr-un loc unde explozia ei sa nu afecteze pe nimeni, decat pe mine. Pe strada intalneam soldati in doua feluri de uniforme, si-mi spuneam intr-una: ce bine ca sunt imbracata in rosu, si nu in una din cele doua uniforme!
Cred ca mi se atrage de acum cateva seri, cand m-am uitat la Harrison's Flowers pe DVD pana noaptea tarziu. Atunci, pe loc, am avut senzatia ca nu m-a afectat, mintea mea refuza sa creada ca asa ceva (masacrul de la Vukovar) s-a putut intampla cu adevarat.
Tuesday, July 20, 2004
Via grundtvigers, de la Lucian Branea:
In Monitorul Oficial, Partea I nr. 633 din 13/07/2004 a fost publicata Hotararea nr. 1021/2004 din 25/06/2004 pentru aprobarea modelului comun european de curriculum vitae, "in scopul sporirii transparentei si exactitatii informatiilor existente pe piata fortei de munca si pentru alinierea legislatiei romane la reglementarile comunitare in domeniu" - modelul comun european de curriculum vitae constituind "un mod de prezentare sistematic, cronologic si flexibil a calificarii sicompetentelor fiecarei persoane". Hotarirea transpune Recomandarea Comisiei Europene nr. C(2002)/516 din 11 martie 2002 privind Modelul comun european pentru curriculum vitae, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene L079 din22 martie 2002.In aceasta pagina gasiti actul normativ, precum si formular CV in format Word, instructiuni privind completarea acestuia si un model de CV - in engleza, franceza si germana.
Semne bune! Incepem sa ne trezim! Stiu ca am discutat despre asta cu danezii la Odense in 2002, cu suedezii la Malmoe tot in 2002, ca anul acesta la Klaipeda sa am surpriza ca nimeni nu-si mai aminteste! De-atunci l-am tot recomandat la toti studentii cu care am venit in contact, ba chiar Catherinei, la Paris, imi amintesc ca l-am si discutat in amanunt!
Vestea buna e ca azi am primit un badge de acces, contra garantiei de 25 de euro. Vestea proasta e ca nici o us nu se deschide cu badge-ul meu, ba mai mult se pune pe piuit de parca ar fi detectat un infractor! Vedem noi maine.
Tot cautand eu site-uri de stiinte ale educatiei, uite peste ce dau:
un site caraghios care es cheama Tu faci viitorul si in care fiecare-si poate povesti visul.
Mi-a placut unul cu precadere, care vine sa ilustreze inca o data validitatea rugaciunii:"Fereste-ma, Doamne, de dorintele mele proaste!"
Monday, July 19, 2004
Din nou nimic nu functioneaza. Portarul ma intreaba daca n-au de gand sa-mi mai faca o data ecusonul ala. Sedinta – primesc de lucru- suna interesant, dar tare ma indoiesc ca o sa le placa ce o sa afle in urma studiului meu.
La banca mi se spune ca nu pot trimite bani in Anglia, fiindca am un cont gresit. Scriu acolo- contul e bun. Ma hotarasc sa aman pe luni.
Ceea ce ma face sa ies din starea de marasm e lectura „Jurnalului intim“ al lui Florin Lazarescu. Ajung la vineri, 5 sept 2003, insemnarea despre Hustiuluc. Ma pufneste rasul, nu ma pot abtine, rad ca proasta. Pe urma la faza cu tipul care vopsea in timpul emisiunii TV. Mi-aduc aminte cum anul trecut Maria Milionas tot repeta la BlogTalk: “Don’t blog me, I’m real!”. Ca si cum faptul ca cineva ar putea povesti despre ea i-ar putea afecta existenta. Si aici imi vine minte Laurentiu Fulga, cu povestea despre masuratul umbrei- daca cineva apuca sa-ti masoare umbra, vei muri curand.
Prea multe povesti imbricate! Si vorba lui Lazarescu, de fapt nu vorbim despre ceilalti. De fapt vorbim despre cum ii vedem noi pe acesti ceilalti. Viziunea noastra e ceva cu totul personal si ne apartine.
Pe urma, seara, vreau sa ies din casa. Ma gandesc la bicicleta, dar ceva imi spune ca nu. Ma gandesc s-o iau pe jos,imi fixez un itinerar pe harta, ma incalt comod si plec sa explorez imprejurimile. Am gasit pe harta doua castele, unul in Dommeldange si unul in Beggen, ma duc sa le vad.
Intr-o seara, autobuzul m-a adus prin gara din Dommeldange, stiam ca e foarte aproape. Gasesc magazinul de mobila recomandat de Christiane, mult prea classy pentru mine.
Strabat Dommeldange. Frumos si pitoresc. Dar din satul cu vile rasare un bloc enorm pe colina – aflu de pe indicatoare ca acolo e Parc de l’Europe si Hotelul Hilton. Ce e ciudat e amestecul de gradini salbatice pa malul apei si resedinte oficiale. Castelul din Dommeldange exista, e frumos, dar inauntru e Ambasada R.P.Chineze, deci nu te poti apropia. Continui drumul. La un moment dat, pe o parte a drumului sunt duplexuri, iar pe cealalta creste sovarv, sunatoare, coada soricelului si alte plante de leac. Ce m-as mai repezi sa culeg, dar vizavi e o petrecere si toata lumea e pe balcon. Putin mai incolo, intru in padure. Am rupt pana la urma trei fire de sovarv pentru salata de rosii. Ajung in Beggen. Vad o ruina, imi imaginez ca e castelul. Zona e salbatica, doar ca poteca trece pe langa o resedinta privata ingradita. Curge un paraias, soarele apune reverberand culori fantastice in frunzis – ce-mi pot dori mai mult. In final, cand ajung jos, gasesc si castelul – o ruina neingrijita. Arata jalnic. Nu si de departe. De la sosea arata superb- macar fatada e toata in picioare. Trec podul peste Alzette – niciodata n-am vazut atata vegetatie intr-un rau. Tot felul de plante care unduiesc. Fac poze si aud voci apropiindu-se. O pereche cu doi copii, fetita imi zambeste cu toata fata, ii raspund la fel, dupa care taticul imi spune Buna seara! cu inima deschisa. Deja ma simt mai bine. Ajung in Rue de Beggen, strada mea. Gasesc un Pizza Hut si un magazin universal. Asta da descoperire! Nu ca mai trebui sa car totul de la servici. Pot sa vin seara cu autobuzul pana aici si sa-mi fac cumparaturile. Mai incolo o biserica. O cafenea din care se aud voci multe- suna a petrecere. In Biserica de langa mine –la parterul blocului de alaturi – biserica Sfintilor ultimelor zile (ce rit o mai fi si asta?!) e o expozitie de corpuri de iluminat. Ma duc sa-mi caut parcarea care mi-e rezervata – nu deslusesc prea bine care e. Deci asa se vede balconul meu de jos – dezolant!
Sambata- ma duc in oras sa mai vad niscai magazine de mobila. Pe drum, in autobuz, un domn vorbeste in engleza- dupa accent pare englez. Cobor, nu apuc sa-i vad prietenul. Povesteste despre vremea petrecuta in Spania. La intoarcere, cei doi urca din nou in acelasi autobuz. Prietenul e un indian imbracat semi-traditional. Coboara amandoi la statia mea. Asta nu e o intamplare. Probabil ca ne vom mai vedea in cartier. In acelasi autobuz, o familie supraponderala. Mananca si beau intr-una. El nu e gras, doar ca pare descins din Hieronymus Bosch- maxilarul de jos proeminent , o gura ca de stiuca. Sunt rea? Sper ca nu. Scriu despre ei? Nu, scriu despre mine.
Seara vreau sa plec in centru, sa prind cate ceva din Festivalul de Jazz. Incepe sa ploua cu galeata. Pe la 8 se opreste si ma hotarasc sa plec totusi. Lume multa, carnati si bere peste tot. Mai multe trupe canta in diverse puncte din oras. Sponsorizati de Primarie, de Coca-Cola, de Volkswagen. Muzica e gratis. Mancarea si bautura sunt pe bani. Dom’primar Hava ar putea lua exemplu. Cred ca sunt mii daca nu zeci de mii de turisti veniti special pentru asta. Americani, japonezi, italieni si... romani. Da, romani. Tineri care calatoresc. N-am vazut rusi, polonezi sau sloveni. Ei da, sunt multi unguri. Cel putin la fel de multi ca romani.
Savurez muzica si ma mut de la o scena la alta. Decorul e magnific si lumea pare sa savureze din plin evenimentul. Se canta, se ingana, se danseaza...
Un articol interesant recomandat de o prietena din München.
"Deci este asa: De fiecare data cind traim facem un CD, ei bine: o poti numi si caseta video, dar eu prefer sa-i spun CD. Imagineaza-ti ca tot ce faci, spui si gindesti este inregistrat pe un CD. Si cind murim se sterge CD-ul si primim unul nou pentru viata urmatoare. Dar CD-ul este sters doar pentru noi. Pentru Dumnezeu nu este sters. La El totul este pastrat/inregistrat. Doar noi uitam viata noastra traita. Dar nu toti dintre noi o uita. Unii si-o amintesc inca. Acestia au trait deja foarte multe vieti."
Thursday, July 15, 2004
Azi am mai cumparat o tura de “mobila”. Asta imi aminteste de epoca in care eram proaspat casatoriti si eu am insistat sa facem prima noastra achizitie – o pereche de sezlonguri, ca sa putem sedea comod in garsoniera – in rest aveam tot taburete fara spatar! Ei, acum e vorba de doua scaune si o masuta de plastic destinate gradinilor, dar care si-au gasit locul in bucataria mea. Mi-era urat sa mananc in picioare si sa-mi tin laptopul in brate culcata in pat. Toata achizitia a costat cat o cina buna, dar caratul...Eforturile astea ma lasa fara suflu, vesnic trebuie sa car ceva, sunt exact la fel ca tata care pentru nimic in lume n-ar cere ajutorul cuiva! Dar habar n-am catre cine as putea sa ma intorc, cu Sabine sunt tot mereu in contratimp, iar restul...
Ieri a venit agentul de asigurari sa-mi incheie asigurarea si a trebuit sa-l duc in bucatarie pe pult, ca sa poata scrie!
Imi amintesc cum, cu vreun an in urma, ii spuneam Danei Rangaciu ca mi-ar fi suficienta o chilie cu un pat si nimic mai mult. Si ea m-a tras de maneca: “Fii atenta ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se indeplineasca!” Si Zoli mi-a atras atentia ca trebuie sa invat sa ma folosesc de ceea ce am si sa multumesc pentru asta, fiindca am tendinta sa fiu vesnic nemultumita... Si e adevarat!
Cand am ajuns aici la Youth Hostel a fost simpatic la inceput, stiind ca e o situatie de provizorat. Patul era comfortabil, dusul avea hazul lui, colegele de camera erau interesante. Abia asteptam sa plec in Lituania, sa am o camera numai a mea cinci zile. A trecut si asta. Am nimerit intr-o camera mai rea a doua oara, dar era o situatie temporara, si avea partile ei bune. Ca de pilda micul dejun si sala de mese, unde puteam lucra nestingherita cu castile in urechi. Nestingherita e un fel de a spune, ca la 11 ne maturau afara. Dar eram intre lume, aveam un minim de confort, si asta imi permitea sa aman sa ma gandesc la problemele mele. Am reusit sa gasesc un apartament, sa fac parte din actele care mi se cereau, totul parea OK. Si supapa era rasfatul care urma: sa dau o fuga pana acasa, sa calatoresc, sa intalnesc lume interesanta, sa vad locuri noi...Toate pretexte pentru a amana iar...
Cand am ajuns inapoi, am avut senzatia ca nu mai pot impinge lucrurile. Nu mai pot spune “la asta am sa ma gandesc maine”, precum Scarlett O’Hara. Si cred ca nu e vorba doar de pustietatea apartamentului si de raceala colegilor de serviciu. Cred ca e dizarmonia dinauntrul meu. Da, Saturn conjunct cu Soarele in Rac ar putea avea partea lor de vina, dar efectul nu s-ar simti daca nu ar fi ceva in mine sa rezoneze cu aspectele astea.
Am vrut sa fac poze. Pe urma m-am gandit ca e ca si atunci cand am vrut sa-mi fac o poza cu ochiul iesit ca la melc inainte de a pleca la urgenta in octombrie. O impietate.
In prima seara cand am ajuns “acasa” noaptea la 12 cu taxiul, m-am trezit ca nu am curent. Nu-i nimic, mi-am zis, patul e in mijlocul camerei, felinarul de vizavi bate in fereastra, am sa ma culc si maine dimineata am sa rezolv totul. A doua zi dimineata am realizat ca nu am nici gaz- deci nici apa calda. M-am bucurat ca pot sa beau un pahar de apa, si am plecat la lucru.
Cum arãta apartamentul? Bicicleta era incarcata cu haine, pe post de cuier-pom, pe jos erau insirate dosare si bagajele desfacute lasau sa se intrevada toate ciudateniile pe care le-am carat cu mine: miere si polen din Romania, cãrtoiul primit la conferinta de la Graz, hartile si pliantele adunate la Viena, scoici de la Compostella... A, si sa nu uitam lingura de lemn pe care i-am cerut-o mamei, fapt care a lasat-o cu gura cascata!
Seara urmatoare era programat sa fac luna si bec, urma sa vina agentul de asigurari in vizita. Am sortat hartiile si le-am insirat pe cãprarii pe pervaz, am pus mãrgelele si medicamentele intr-un sertar din bucatarie, hainele pe umerase atarnate de usa, in fine, a inceput sa arate omeneste. Daca n-ar fi fost cearta vecinilor, care m-a bagat in sperieti. Am crezut ca se omoara unul pe altul. M-am rugat pentru ei, dar lucrurile au mers de mal en pire. A fost cumplit, degeaba am incercat sa-mi bag castile in urechi. Tensiunea se simtea pretutindeni.
Pana la urma el a plecat cu masina si lucrurile s-au linistit – cel putin aparent. Dar senzatia de disconfort a persistat.
Ieri a venit agentul. Mi-a evaluat mobilele la 7000 de euro. Dragut, nu cred ca voi investi nici o mie. Tot ce vreau e o canapea si un covor, de restul ma pot lipsi. Niste perdele... Un dulap de panza cu fermoar la intrare... Am plecat sa vad un magazin de mobila. L-am reperat, dar era deja inchis. Am vorbit cu Ioana dintr-o cabina telefonica din fata palatului ducal. Mi-a fost cam rusine ca ma sprijin pe ea ca sa-mi treaca de singuratate si urat, dar ea e intotdeauna acolo cand cineva are nevoie de un umar sa se sprijine si de o mana intinsa. Mi-e dor de ea si sper sa poata veni la mine! M-am hotarat sa ma intorc acasa, dar autobuzul tocmai trecuse si era frig si incepuse sa ploua. M-am dus sa citesc meniul unei pizzerii si sa arunc o privire inauntru – arata ademenitor. A aparut un tip care a intrat.Hop si eu. Cald si bine, chelnerita draguta, o masa cu vedre la strada. Mi-am adus aminte ca am mancat doua mere si am baut un iaurt toata ziua. O pizza cu ciuperci care se revarsa peste marginile farfuriei mi-a schimbat starea de spirit. Am baut apa ca o camila, si atunci am realizat ca nici apa nu am baut toata ziua – la birou nu am unde sa-mi fac ceai, cum obisnuiam.
Si azi- mobila de gradina. Am carat ca un magar, dar acum am o masa si doua scaune. Calculatorul meu sta pe masa, scaunele sunt confortabile – niste pernute n-ar strica, tot ce ma deranjeaza e robinetul asta de deasupra mesei- se pare ca am ocupat locul masinii de spalat. Imi imaginez cum ar arata o vrajitoare de la Compostella calare pe robinetul meu... Hii-n-am vrut sa cumpar nimic cu vrajitoare- nici cercei, nici tricouri, nici vederi. Pentru mine Compostella e legata de Sfantul Iacob si atat.
Ma simt de parca Dumnezeu incearca cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze ca nu am nevoie de absolut nimic. Si asa e. Colegii mei de clasa m-au luat de lunatica- cand ai tot ce-ti trebuie acasa, ce te face sa te duci departe si s-o iei de la capat? Ce ai de castigat din asta? Nu stiu ce am de castigat. Tot ce stiu e ca nu am nimic de pierdut. Si daca ar fi sa ma aleg doar cu o alta intelegere a lucrurilor, si castigul e imens. Si a meritat truda. Si singuratatea. Si lipsa de confort. Si toate celelalte...
Dar daca e nevoie, v-o repet: nu e nici un caine cu covrigi in coada pe aici! Orice stramutare e o incercare cumplita, cand tot ce stiai se rastoarna cu susul in jos si trebuie sa inveti sa joci dupa alte reguli, despre care nu intotdeauna afli la timp!
Monday, July 12, 2004
Incerc din rasputeri sa ma ajung din urma... Dar obiceiul de a lucra cu orele cu telefonul la ureche cu cineva din biroul vecin mi se pare tot asa de enervant ca si piciorul vecinului din spate care zguduia scaunul meu cu o miscare ce o completa nefericit pe cea a avionului.
Nu pot sa ma concentrez sa citesc in engleza in vreme ce la telefon se discuta interminabil in franceza. Dar se pare ca pot scrie in romana, nu pare sa fie nici o problema!... M-am ramolit, ce mai! Unde sunt vremurile bune cand cineva vorbea in suedeza, Octavian traducea in romana, eu luam notite si traduceam simultan in urechea lui David in engleza?!
Am dat peste o referire la "Noua Medicina" a lui Hammer in romaneste.
Si numarul 27 al Revistei Astrele e remarcabil, nu strica sa aruncati o privire la articoilele Rodicai Purniche referitoare la Astrologia Medicala!
La Santiago, am asasinat-o pe Claudia intr-o dupa-amiaza la cafea povestindu-i despre bloguri. Drept rasplata, nuami ce-a ajuns in tara si mi-a si trimis adresa unuia. Autorul e Florin Lazarescu, un scriitor din Iasi, iar "Jurnalul lui intim" imi place. Imi propun sa revin si sa citesc pe indelete...
Santiago de Compostella
Sambata am intrat in catedrala sa dau un ochi. Aveam intalnire mai tarziu cu ceilalti sa mergem sa o vedem, iar in celelalte zile am evitat sa ma duc acolo. Simteam nevoia sa ma pregatesc inainte. E Xacobeo, adica an sfant, se petrece ori de cate ori 25 iulie- ziua Sfantului- cade duminica. Uneori se intampla la 3-4 ani, alteori trec 10 pana se intampla iar. In ani ca acesta, poarta de sud a Catedralei e deschisa, si pelerinii sunt lasati sa treaca pe acolo. Cu o seara inainte, Manuel, gazda noastra ne povestise despre cadelnita uriasa care se foloseste in biserica. E manuita de 8 sau 10 oameni de meserie si basculeaza dintr-un tavan in altul, umpland vazduhul de miros de tamaie... M-am nimerit in catedrala la un sfarsit de slujba, a urmat un imn intonat de orga si ritualul cadelnitei- Botafumeiro. Am simtit fiori pe sira spinarii si fara sa inteleg de ce, am inceput sa plang. Mi-a trecut prin cap ca poate toate lucrurile astea se leaga, ca poate sunt acolo pentru ca am strabatut un drum – chiar daca nu era nici El Camino Frances, nici El Camino Ingles asa cum sunt marcate ele pe harta. Poate ca drumul e inauntrul nostru. Poate ca nici nu trebuie sa calatoresti ca sa faci drumul si sa ajungi la destinatie, adica sa intelegi ce cauti acum si aici si sa te apropii de Dumnezeu. Cu o seara inainte, am deschis laptopul sa-mi reamintesc cum se termina Diario de Um Mago al lui Coelho: nu mai stiam cum a ajuns la Compostella. Ei bine, luase autobuzul, pentru ca a avut revelatia cu vreo 150 de km inainte de Compostella si i-a fost redata sabia. “Drumul oamenilor obisnuiti”.
Am incercat sa vad unde intra drumul in oras. Sa gasesc un pelerin cu care sa ma pot identifica. Foarte multa lume purta insemnele pelerinilor, dar nu stiu ce ma facea sa banuiesc ca erau cumparate la tarabele de dupa colt ... Ceva nu s-a legat. Daca Dumnezeu va vrea, intr-o buna zi voi strabate El Camino. Daca nu, inseamna ca asta a fost.
Am stat la coada vreo ora sa intru sa vad moastele Sfantului. Sirul de pelerini are acces prin spatele altarului si urca chiar in spatele statuii Sfantului, unii oprindu-se sa-l imbratiseze, altii sa fotografieze catedrala peste umarul sfantului. Eu am avut cca 5 secunde sa-l ating, pana ma pus banuti in cutia milei, pana am primit o iconita din mainile unui calugar, am si fost impinsa mai departe. Moastele sunt intr-o lada de argint sub altar, intr-o camaruta cu gratii. Macar acolo am avut timp sa ma opresc sa ma rog.
A doua zi dimineata, am iesit devreme din hotel si am mai dat o fuga la Catedrala inainte de a pleca. Am mai fost o data la moastele Sfantului, gandindu-ma la cuvintele lui Coelho:” ce se intampla o singura date, poate fi o intamplare. Dar ce se intampla de doua ori, se intampla sigur si a treia oara...”
Wednesday, July 07, 2004
Aeroportul din Frankfurt, in drum spre Santiago de Compostella.
Am agatat o carte din librarie - Unsprezece minute a lui Coelho- si am si citit jumatate.
Va trebui sa gasesc timp sa spun povestea ultimelor saptamani- s-au adunat atatea!
Graz - un oras romantic si care respira viata, si conferinta de acolo - urmat de Viena- duminica, o intalnire informala a bloggerilor- BlogWalk, si apoi conferinta- luni si marti.
Atatea fete noi, atatia prieteni vechi, atatea idei- si acum, fara timp pentru a digera, zborul catre o destinatie care m-a fascinat intotdeauna: Compostella!
Ma simt un pic vinovata ca ma duc acolo cu avionul- si nu pe jos, ca ma duc cu treaba (o intalnire de proiect) si nu ca sa ma regasesc, dar cine ar putea spune "Nu" cand e vorba de Compostella?!
Gata, am plecat!
Tuesday, July 06, 2004
Viena, BlogTalk 2.o. Un eveniment de exceptie- bloggeri din toata lumea s-au adunat sa trancaneasca despre cum scriu, ce scriu, de ce scriu, cu ce scriu... Sunt doar intr-o scurta pauza, si nu ma indur sa o consum toata aici - e atata lume interesanta aici!
Saturday, July 03, 2004
Graz-Viena. Sunt in tren, si parasesc tinutul de basm care e Styria- Steier in austriaca, raiul pe pamant.
Am fost patru zile la o conferinta in Graz. Si pentru prima oara nu am venit noaptea pe tren inaintea conferintei, am stat intr-un hotel modest, dar cochet, si am avut un pic de timp si pentru mine.
Inainte de asta am tras o goana pana acasa, in Romania. Dar am avut asa de multe de facut acolo, si a fost asa de zapusitor de cald, ca nici n-am apucat sa ma bucur. Gradina mea era ordonata si lucrata, dar nu era pic de vraja in ea. Niste plante anoste aranjate in sir. Lacul meu avea farmec, florile mele imi zambeau, pana si buruienile avea locul lor. Acum nimic nu mai e la fel. Parca-mi vedeam casa printr-un ochean intors, mai mica, mai vaga....Am dormit prin atatea locuri, ca am uitat cum e sa nu-ti pese cat platesti pe noapte si sa nu te gandesti la impachetat. Acum cand ma trezesc dimineata, primul lucru pe care il fac e sa ma intreb unde sunt, ce am azi de facut neaparat, si sa ma rog sa nu fac nimic egoist, nimic care sa tulbure ordinea lucrurilor. E asa de greu sa ramai vesnic in armonie cu lumea in jur! Cum te abati de pe cale, obosesti, ai toate ghinioanele din lume si nimic nu-ti iese.
Insa la Graz am avut sansa sa traiesc in permanenta armonie, si sa ma bucur de toate, chiar daca noaptea tarziu si dimineata devreme a trebuit sa lucrez. Am ajuns miercuri dimineata, venind din Viena. De cum am luat-o spre sud, am fost vrajita. Munti, pajisti verzi, o zona nemaipomenita. Casele – conform modelului nostru idilic despre Elvetia, vile cu un etaj si cu muscate la balcoane. E la fel si in Slovenia, si si aici. Mi-ar place sa revin oricand, mi-ar place sa urc muntii astia, mi-ar place ca si copiii mei sa urce muntii astia. Am fost vrajita azi in piata centrala de standurile pazite de oameni in port popular tirolez care militau in fel si chip pentru o viata sanatoasa, pentru apararea naturii, pentru solidaritate. E asa multa lume pe strazi in costume populare, si tineri si copii, se vand costume populare peste tot si le cumpara si strainii, si in majoritatea restaurantelor se serveste mancare traditionala styriana,niste snitele cu sos, mamaliga prajita, paste fainoase si salata de cartofi. Oamenii astia tin la traditia lor si se mandresc cu ea.
Dar sa revin la povestea mea.Am ajuns in gara, si primul lucru pe care l-am vazut a fost un Internet-Cafe. Dupa spelunca in care fusesem marti in complexul studentesc din Timisoara, cu semi-intuneric si posturi de lucru despartite cu perdele, ca niste cabine de proba, locul asta parea un miraj. Monitoare extraplate, plante verzi, o oglinda imensa in spate, casti la fiecare post de lucru ca sa poti vorbi la telefon... Si bucuria cea mare a fost ca Stephan si Eric imi trimisesera deja observatiile la prezentarea pe care urma s-o fac a doua zi, si puteam sa ma apuc de lucru. Intr-un tarziu, am iesit in fata garii, am cautat pe harta locul unde trebuia sa ajung, am reperat autobuzele care mergeau intr-acolo, si am si gasit unul care pleca atunci. Am gasit hotelul fara probleme, am despachetat, si pentru ca aerul conditionat din tren ma lasase cu o durere de cap, am preferat sa las lucrul pentru mai tarziu si sa ies in oras. Am vazut o pata verde pe harta- Schlossberg-muntele castelului- si am luat-o pe o poteca la deal. La picioarele colinei, o cafenea cu anuntul: servim limonada proaspata din flori de soc. Mi-am adus aminte ca asta imi dorisem cand am plecat spre Romania, sa mananc cirese si sa beau socata. Socata mi-a fost lene sa prepar – sau n-am avut cand?- nu mai stiu.
Miros de reavan- padure batrana si salbatica, buruieni in rondouri, superb.Am urcat minute in sir fara sa intalnesc pe nimeni si fara sa vad vreo urma de castel. A inceput sa ploua, dar sub copaci abia se simtea. Pe urma a inceput sa toarne, si m-am oprit cateva minute. Cand am ajuns in varf si norii s-au rispit, au aparut o multime din tufisuri si de sub pomi. Turisti ca si mine. Privelistea era splendida in toate cele 4 zari. Se auzea obsesiv zgomot de tobe – am aflat mai tarziu ca era Yamamoto, un artist japonez care concerta la teatrul in aer liber. Un turn cu clopot, o expozitie de tunuri, mai jos un turn cu ceas.... in rest, nici urma de castel. In seara urmatoare aveam sa aflu povestea orasului de la prof.Hermann Maurer, decanul facultatii de Calculatoare: Graz vine de la Gradetsk, care inseamna “castel mic”. Si pe varful colinei s-a aflat un castel- fortareata, care a opus rezistenta turcilor in nenumarate situatii. Napoleon nu a putut sa-l cucereasca, si din cauza asta, furios, a cerut sa fie daramat cand s-a semnat armistitiul. Totul a trebuit aruncat in aer. Cetatenii orasului au adunat carute de aur ca sa-si cumpere dreptul de a pastra intacte cele doua turnuri: cel cu clopot si cel cu ceas. Turnul cu ceas e un fel de emblema a orasului, e pur si simplu superb.. Dupa bunul meu obicei, am citit toate afisele de pe pereti. Asa am aflat de un concert ce avea sa aiba loc vineri, si in program era Carmina Burana, de Carl Orff. Am incercat sa memorez numele strazii si am crezut ca am reusit. Apoi am coborat muntele pe partea opusa, unde niste scari labirintice fac deliciul turistilor, nu inainte de a ma uita cu jind la unul dintre restaurante, gandindu-ma ca mi-ar place sa mananc acolo, dar nu singura. Am luat-o de-a lungul raului Mur- superb. Piste de biciclete peste tot. Stradute inguste, restaurante cu mese pe trotuar, lume multa. M-am hotarat sa mananc de cina, dupa care m-am dus sa descopar sala unde urma sa se tina conferinta. Nu era chiar asa aproape de hotel cum imi imaginasem, dar aveam un tramvai direct care facea 10 minute. Am descoperit Jakominiplatz, nodul in care se intalnesc toate mijloacele de transport, si am revenit la gara, ca sa mai omor ceva timp la Internet Cafe. Pe jos spre hotel, am descoperit un aprozar turcesc, un magazin afro cu haine si margele, un International Telefonieren tinut de un negru si nu de arabi, cum eram eu obisnuita...Intr-un tarziu, am scurtat prezentarea dupa sugestiile colegilor mei, si am sarit in pat. A doua zi in zori am luat-o de la capat, ca sa fie gata la 8. Am facut o greseala ca n-am repetat-o cu voce tare-mi-ar filuat mult timp, dar poate ca as fi inteles cat de boring era. Am avut tot felul de idei de poante si comentarii, dar am omis sa le notez. M-am bazat pe spontaneitate, si exact asta n-am avut. In zilele mele bune reusesc sa intru in atmosfera si sa comunic cu lumea, dar miercuri totul a mers rau. Lumea era in plina digestie – dupa masa de pranz. Cel care prezida sectiunea, era stangaci si emotionat. Iar eu n-am reusit sa destind atmosfera. Cel putin n-au plecat de acolo! Iar Lilia a fost asa de dragalasa sa-mi puna si o intrebare. Cand am ajuns la studiile experimentale facute, am parasit textul foliilor si am inceput sa le povestesc pe langa- simteam ca macar sfarsitul trebuie sa impresioneze cumva. I-am avut pe doi oameni importanti de la Siemens si de la HP in sala, ceea ce nu e putin lucru. Dupa mine a urmat un chinez de la un alt Institut Fraunhofer, parca planuise sa ne adoarma, parca nici el nu credea ce spunea. Si dupa noi, un sud-american din State- cu ticuri verbale, cu fel de fel de gesturi, dar a reusit sa trezeasca pe toata lumea- era pasionat de subiectul lui. Ceea ce nu se poate spune despre mine cand vorbesc de fabrica de experiente, care, atat cat am vazut, e superba, dar lipseste cu desavarsire!
La pranz o intalnesc pe Andrea B, profesoara la St Gallen in Elvetia. Nu-mi pot opri un zambet si ii spun cum a fost plagiata de Annie Sun la Paris. Pare flatata, a doua zi foloseste prilejul sa spuna in plen ca nu ne mai arata prezentarea, care e disponibila pe Internet si plagiata pana si la Paris !
Miercuri seara s-a lasat cu o receptie oferita de o firma-sponsor pe Schlossberg – am avut parte de un speech din partea decanului Facultatii de Calculatoare si de cadouri din partea firmei-sponsor, Insiders. Partea stranie e ca indirect am lucrat cu filiala lor din Kaiserslautern. Bufetul- afara pe terasa- o priveliste ca-n basme. Ne-am asezat cu Sebastian la o masa cu Jose si Maria care veneau din Spania- mai tarziu ni s-a alaturat si Lilia. Discutii despre fotbal – Maria a marturisit ca vine din Grecia si ca tine cu grecii. Cateva persoane din jur mi-au atras atentia, as fi vrut sa discutam, dar nu s-a ivit ocazia.
A fost singura seara cand mi-am permis sa lenevesc. Si prima dimineata cand m-am sculat la 7in loc de 5:30-6. Dar mi se luase o piatra de pe umeri, si am simtit nevoia sa sarbatoresc.
Joi- deschiderea festiva- alerg de la o sectiune la alta. Doi neprezentati dau peste cap programul a doua sectiuni. Un neamt vorbind cu pasiune despre Topic Maps, dar eu nu inteleg nimic. Sau nu vreau sa inteleg. Fug sa ascult o alta prezentare – dar nu se terminase cea precedenta. Un doctor-inginer american de origine rusa prezinta un program de eLearning. O inima bate pe ecran. I se aud bataile. Si e o inima adevarata inregistrata, nu o simulare.
Ascult ...
Apoi urmeaza o romanca din Berlin, Elena, dar eu fug sa ascult o expunere din industrie. Firma e din Saarbrücken si ce fac suna interesant.
La pranz o opresc pe Elena ca sa-i spun „Buna ziua!“.
Dupa-amiaza ma duc la o masa rotunda- incercam sa scriem o propunere EU impreuna. Cateva luari de pozitie suna foarte interesant. Ma lipesc de grupul respectiv. Se leaga ceva . Un tinerel elvetian se autopropune cu aplomb. Ar trebui sa incepem prin a vizualiza fluxurile...Dupa o ora si jumatate de discutii, n-am ajuns nicaieri. Stephanie ne propune sa tinem legatura. Eu propun o wiki. Se promite...
Mai raman in sala de acces la Internet sa lucrez la raportul PACE, dar navighez de-a-n proasta.
Seara petrecere la fata locului. Ma hotarasc sa cunosc lume noua. Lilia si Sebastian nu se vad inca. Ma asez la o masa cu o nemtoaica intalnita pasager la masa rotunda. Mai apare una, care e din Munchen dar acum lucreaza in Graz. Langa mine se aseaza nici mai mult nici mai putin decat omul cu care am colaborat acum doi ani la doua aplicatii EU care aveau sa aduca AISTEDA pe culmile gloriei- doar ca n-au fost aprobate nici una. Dar a meritat munca, si daca numai pentru a spune profesorilor de la ISE Timisoara la maretzul lor Simpozion de Informatica Economica cu cine suntem parteneri: Alba, Grecia, Insead, Franta, Danube-Universitaet Krems, samd.
Si in fata mea profesorul dupa a carui carte am sapat asta iarna- nici nu stiam ca vine la conferinta. In dreapta un tip ciudat din Darmstadt- cu o exoftalmie si cu prieteni in Romania. Vorbeste rar ca un ardelean.
Toate discutiile din lume: Romania, comunitati de practica, bursa mea, limba austriaca, Klammotten si trucs. Ne imprastiem – subiectele ni s-au terminat.
Ma duc la masa unde sunt Lilia si Sebastian. Intreb daca e un colt de limba engleza- mi se spune canu, ca de fapt vorbeau ruseste, Lilia si doctorul-inginer. Lilia dispare si americanul-rus o cheama pe Elena sa mi-o prezinte. Vrea s-o convinga sa se lase de fumat si ma roaga sa intervin. Curge cu galeata, dar ma hotarasc sa plec. A inceput sa cante o trupa tare, si cei care mai aveau energie s-au dus la dans.
Plec – nemtoaica din Darmstadt in tramvai. Mai povestim pe drum. Ploua, dar ma strecor pe sub stresini. Nu e asa rau.
Si lucrez pana la miezul noptii.
Vineri o iau de la capat: lucrez la raportul despre certificarile partiale pentru PACE in zori. Mic dejun pe fuga, ma grabesc sa nu intarzii la conferinta.
O brazilianca povesteste despre conciliere si negociere intr-o comunitate de practica folosind, nici mai mult nici mai putin decat ontologii! Imi vine s-o intreb daca stie ca se pot omora muste cu pliciul si nu e nevoie de un supersonic pentru asta! Dar ma abtin si o intreb daca a auzit de webloguri. Zice ca da, si ca planuiesc sa se concentreze asupra lor intr-o etapa urmatoare. Schoen!
Urmeaza o italianca care-si iubeste subiectul cu pasiune. Ce diferenta intre o expunere plictisita si expunerea ei! Transmite pasiune cu toata fiinta, nici nu simti cum trece timpul. Nu mai pot sta la intrebari, fug la alta sectiune. Dar imi propun sa fac cunostinta cu ea.
Urmeaza o masa rotunda- sharing or not sharing – argumente pro si contra impartasirii cunostintelor in invatamant si cercetare. Chairmanul are o poveste interesanta: il cheama Peter Nuernberg si a locuit in SUA pana in urma cu 10 ani, cand s-a mutat in Danemarca. A predat un semestru si in Graz- materia lui e una exotica, iar cursul lui nu seamana cu nici un altul.
Un tip solid cu o coama blonda si cu o engleza impecabila ne spune despre experienta lui cu “sharing”: de 10 ani de zile, pune pe web tot ce produce- prezentari, articole etc. Cu vreo 5 ani in urma a avut ideea nefericita sa-si caute creatiile: le-a gasit in lumea intreaga, si nici in 5% din ele nu mai era citat ca sursa. Am aflat in cele din urma ca era englez get-beget, dar dupa absolvire a venit in Graz.
La pranz ochisem pe cineva cu care trebuia sa stau de vorba despre tema care ma interesa: comunitati de practica. L-am urmarit cum isi pune geanta pe un scaun si pleaca sa-si aduca ceva de mancare. M-am gandit sa ma asez la aceeasi masa, dar pe urma mi s-a parut prea de tot, si mi-am ocupat un loc la o masa din apropiere, planuind sa-l atac la cafea. Ma asez la coada la bufet- omul nicaieri. Ma intorc la masa cu mancarea, incep sa mananc, si cineva intreaba: Imi dati voie? Omul meu! Asa ca am povestit pe indelete. Nu ca am aflat ceva nou. Abordarea era una mecanicista: luam omul si-l “stimulam” sa faca cum vrem noi. Adica il inghesuim in tipare care prescriu cum ar trebui sa se comporte!
Urmeaza alte doua prezentari si discursurile de inchidere. Raman la Internet pana se desfac toate cablurile si ma dau afara. De fapt, nu m-au dat, dar m-am simtit eu.
Dar cum mai ploua afara – pare ca nu mai vrea sa se opreasca!
Trebuie sa-mi reincarc cartela Vodafone si o pornesc in cautare. Cumpar o cartela A1 cu logo-ul Vodafone. Nu reusesc sa fac nimic. Plec sa caut un shop A1. Seara e programata o noua intalnire cu gasca, dar eu sunt tentata de un concert cu Carmina Burana. Nu mai stiu pe ce strada era sala de concert, nu reusesc sa o gasesc. Intru la un T-Mobil si intreb de un shop A1. Primesc si indicatia si gasesc si afisul concertului. Aha!
Tipa de la A1 imi incarca cartela- numai ea stie cum, fiindca in Viena aveam sa iau alergatura de la capat. Ma hotarasc sa merg la hotel sa scap de laptop. Am cinci minute sa-mi frec parul cu un prosop si sa dau un SMS.
Ploua cu bulbuci si eu trec Mur-ul in cautarea salii de concert. Nu e nimeni pe strazi. Iar am o faza de dezorientare, confund Nordul cu Sudul, dar imi revin rapid. Ajung la sala cu 5 min inainte de inceperea concertului- apa imi siroieste din par- ma sterg cu un servetel si incerc sa intru in atmosfera. Majoritatea spectatorilor sunt parintii copiilor din cor. Programul de sala contine nu numai biografia lui Orff, dar si cuvintele in original si in germana. Solistii: o soprana de origine turca, un bariton maor si un tenor italian. Cred ca e prima oara ca ascult Carmina Burana live. Si prima oara ca inteleg ce se canta. Nu prea e pentru copilasi subiectul.
Muzica imi da fiori, toti sunt la inaltime- instrumentisti, coristi, solisti, dirijor. Dar tenorul italian, interpretand rolul lebedei puse in protap, se intrece pe sine. E in varfuri pe marginea scenei si mana lui crispata arata ca o aripa prajita, si cantecul lui e un strigat disperat...Cred ca am sa mi-l amintesc de fiecare data de-acum inainte...
La iesire, imi doresc ca ploaia sa fi stat. Si ploaia sta...Si strazile arata feeric luminate.
La colt, la un telefon public, ma opresc sa o sun pe Mioara sa vorbim despre maine. Nu ma simt in stare sa dau o fuga pana la Linz si sa revin la Viena in aceeasi seara. In cabina e un negru care vorbeste la telefon. Astept, e numai 10. Inchide, formeaza alt numar. Si tot asa pana la 11 fara 10. In germana, in engleza, in dialectul lui. Se uita la mine dar vorbeste inainte. Ma intorc la hotel si o sun pe Mioara de pe mobil. Vorbim cca 5 min. Verific creditul cartelei: am vorbit de 15 euro!
Si lucrez iar, cu gandul sa termin raportul pentru PACE si sa trec la articolul ce trebuie terminat pentru conferinta din octombrie de la Compiegne. Dimineata nu trebuie sa ma scol cu noaptea in cap.
Sambata impachetez cu gandul sa plec la 11 spre Viena – dar se face timp frumos si nu mamai satur plimbandu-ma prin centru. O gramada de asociatii au mese pe trotuar oferind pliante, sandviciuri, sucuri, prajiturele samd. E formidabil ce orientare spre natura exista aici...
Incerc sandale- in Romania n-am gasit nimic sa-mi placa. Ce mi-ar place costa 80 de euro. Si nu ma indur! Ma opresc in statia de tramvai cu o inghetata in mana si vreau sa-mi cumpar un inel de pe o taraba. Dar nu reusesc sa termin inghetata, asa ca stau si admir o statuie care mi se pare cam obscena- si forma si culoarea...Dau cu ochii de un magazin alaturi care vinde doar asemenea „opere“- pietre ude, adica fantani de apartament. In fine, inghit cu noduri inghetata, aleg un inel si urc in tramvai. Vreau sa cumpar un bilet, dar vatmanul imi zambeste si imi spune ca azi face cinste Primaria! Sa vezi si sa nu crezi! Asta pe langa panourile din statii care anunta care e tramvaiul urmator care trebuie sa soseasca si in cate minute, si pe langa display-urile din tramvai care afiseaza harta si statiile, dar si stiri si anunturi printre ele...
S-a facut deja 12 cand ajung la hotel- Alter Telegraf – il parasesc cu regret si o iau spre gara. Alta cursa gratuita si ajung la gara. Cumpar placa wireless pe care o cautam si ma urc in tren. Vremea e fantastica, dupa negura din ultimele zile. Imi doresc sa revin intr-o buna zi, poate sa urc muntii din imprejurimi – dar voi fi in stare sa fac ceva doar pentru placerea mea vreodata, fara sa implice nici un pic de datorie?!
Ce e extraordinar e ca oricine se poate descurca oriunde- totul e asa clar- de obicei nu trebuie sa intrebi pe nimeni. Sunt harti si scheme, placi indicatoare, afisaje in statii si in autobuz. N-ai decat sa urmezi indicatiile!